Mi s-au părut interesante recentele texte în care Laura Carmen Cuțitaru a expus în revista noastră teorii noi despre ceea ce am putea numi realitatea realității. Adică despre felul în care mintea umană percepe realitatea și despre existența subiectivă sau obiectivă a acesteia. Înțeleg că va exista și o continuare, pe care o aștept cu nerăbdare. Fără să am vreo pregătire specială în domeniu, nu mă pot abține să adaug o „percepție” proprie legată de una dintre teoriile amintite în textul intitulat „O simulare externă“ (din numărul 97 / 22 ianuarie). Era vorba acolo de ipoteza lansată de filosoful suedez Nick Bostrom care, din cîte înțeleg, sugerează că noi, oamenii, împreună cu întreaga realitate din jur, am putea fi de fapt doar niște simulări create pe un computer foarte avansat, de către niște ființe din viitor. Acești urmași îndepărtați ai noștri ar dori să-și cerceteze istoria, iar în acest scop ar fi creat pe acel formidabil computer din viitor o simulare. Deci noi nu am fi de fapt strămoșii lor autentici, naturali, ci doar un fel de actori ai jocului lor, ai simulării create de ei și în care, prin puterea excepțională a computerului lor, am fi fost dotați și cu conștiință sau, mă rog, cu un fel de iluzie a conștiinței de sine. Carevasăzică, noi am trăi într-o poveste derulată pe un supercomputer de alții, de niște inteligenți urmași, care au ajuns să trăiască într-o lume cu mult mai avansată decît a noastră. Nostim e că Nick Bostrom a fost supranumit supercreierul suedez. E adevărat că el nu propune de-a dreptul o asemenea certitudine, dar o dă drept probabilă, într-o înlănțuire logică.
Ca poveste științifico-fantastică, o asemenea idee ar putea fi foarte frumoasă. Ca ipoteză filosofică însă, mi se pare o bazaconie absolută. Ce-i drept, lumea în care trăim pare să devină tot mai plină de aiureli. Și fiindcă tot vorbim despre realitate, știm că o logică aparent perfectă poate duce deseori la rezultate complet paralele cu realitatea. Relevant e poate și faptul că unul dintre adepții acestei teorii e Elon Musk. Se zice că există și alți fani ai ideii, foarte bogați, care ar plănui chiar cum să evadeze din această simulare.
Dacă adepții acestei idei își închipuie că noi, oamenii, am fi niște personaje ale unor jocuri pe un calculator foarte avansat, eu mi-aș închipui, mai degrabă, că ei înșiși au jucat foarte multe jocuri pe calculator în adolescență și probabil și mai tîrziu. Atît de multe, încît au început să confunde lumea cu calculatorul. Se pare că începem să avem de-a face cu o generație de gînditori dependenți de calculator. Interesantă e observația Laurei Carmen Cuțitaru, cum că asemenea viziuni ultra-științifice asupra lumii seamănă cu credințele religioase potrivit cărora omenirea ar fi creația sau visul unor divinități sau ființe supreme. Ideile născute în lumea actuală a supertehnologiei nu sînt, de fapt, chiar așa de noi. Ar putea fi încadrate în categoria conceptelor și viziunilor umanității, care se tot reciclează, în forme adaptate diverselor momente istorice. În fond, și Eminescu scria „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.
Astăzi, umanitatea e în etapa computerului și a Inteligenței Artificiale. Au fost nenumărate momente în istorie în care cîte o invenție a stîrnit entuziasme, spaime și teorii. Multe au fost deja depășite și înlocuite de altele. Ar fi o dovadă de mare orgoliu și orbire să ne închipuim că în momentul de față asistăm chiar la cea mai importantă invenție – computerul și AI –, care ar urma să se dezvolte în continuare într-un mod cu totul și cu totul excepțional și să joace un rol de neînlocuit, pînă într-un viitor foarte îndepărtat. Adică adolescenții de peste vreo cinci mii de ani se vor juca tot pe calculator, doar că acel calculator va putea crea lumi ce se vor crede reale? Nu mai pun la socoteală argumentul că, în istorie, omenirea a cunoscut și regrese, nu doar progrese continue.
Dar, cum spuneam, adaptarea unor teorii vechi la momente noi pare să fie ceva specific acestei omeniri (fie ea simulată sau nu). Aș da un exemplu despre care am mai amintit odată, care, deşi pare departe de subiectul nostru, are o anumită relvanţă. Doi istorici, pe nume Armin şi Hans-Helmut Wolf, au studiat cu metodă și seriozitate germană presupusul traseu al lui Ulise. Dincolo de faptul că au găsit circuitul cel mai plauzibil, verificat apoi și cu o „cheie” specială, au descoperit că multe dintre încercările anterioare de a găsi ruta descrisă de Homer se suprapuneau cu „lumea” celor care făcuseră cercetarea, cu istoria din vremea lor și cu limitele geografice cunoscute la momentul cercetării. Dacă Homer vorbește, se pare, doar de țărmurile la care ajunseseră navigatorii greci pe vremea lui (nu neapărat a lui Ulise, care ar fi trăit cu cîteva secole mai devreme), odată ce cuceririle romane au ajuns în Spania, la Gibraltar, în Britania și Germania, peripețiile lui Ulise au fost și ele plasate pînă acolo. Mai tîrziu, un danez a sugerat că Ulise ar fi ajuns în Iutlanda, apoi un rus a inclus în călătorie și Crimeea. Pe vremea extinderii imperiilor coloniale în Africa, se spunea că, de fapt, Ulise ar fi înconjurat acest continent, iar cînd cucerirea Polului Nord și a Polului Sud era în pregătire, „studiile” sugerau că Ulise ajunsese chiar și pe acolo.
Tot așa, aș spune că, astăzi, cînd s-a inventat calculatorul, apare ideea că lumea însăși ar fi doar o invenție pe computer. Ideile oamenilor sînt influențate major de epoca în care trăiesc. Nu pot să nu observ că aici trebuie să fie, desigur, și o componentă de marketing. Ca să aibă succes, teoria pe care o lansezi (sau o reciclezi) trebuie să pară cît mai la modă, să aibă legătură cu preocupările și obsesiile generale din acel moment.
