Întors la el acasă dintr-o recentă vizită în China, cancelarul german Friedrich Merz a spus nemților următoarele: „Pur și simplu nu sîntem suficient de eficienți. Fiecare dintre noi poate spune celorlalți că lucrează destul de mult. Și asta poate fi adevărat. Dar cînd vii din China, ai sentimentul clar că raportul muncă-viață pe care îl avem, că săptămîna de patru zile lucrătoare, că prosperitatea pe care o avem nu mai pot fi susținute pe termen lung. Pur și simplu trebuie să lucrăm mai mult!”. Politico.eu a tradus tot mesajul lui Merz către nemți simplu și clar: „Nu mai leneviți!”. Da, da, chiar așa. După vizita în China, cancelarul german le spune nemților că sînt cam leneși pentru vremurile care vin și ar trebui să muncească mai mult. La noi, însă, vorba vechiul banc din comunism, liliacul înflorește a doua oară. Dacă nu știți bancul, vi-l spun cu o ocazie viitoare.
În ceea ce ne privește, eu cred că noi, românii, nu ne dăm bine seama în ce lume trăim. Sîntem defazați, știu asta, și poate că la noi „lumea” ajunge mai tîrzior, dar chiar și așa, eu cred că nu ne dăm seama de datele principale ale ei. Vremea preeminenței beneficiului asupra contribuției a cam trecut. Toată ideologia generațiilor recente, tradusă în formule precum „vreau să-mi trăiesc viața, nu să muncesc toată viața”, „vreau numai un serviciu care îmi permite să mă bucur de viață”, „aș vrea să muncesc puțin și apoi să îmi iau un sabatic să călătoresc și să cunosc lumea”, „dacă mă sună de la serviciu după ora 16 îi dau în judecată pentru hărțuire” devine nu doar nesustenabilă, ci direct dăunătoare. La noi, însă, e foarte dificil să spui așa ceva în public. Îmi imaginez isteria generală pe care ar stîrni-o un premier spunînd românilor ce le-a spus Merz nemților. Cred că, după o declarație de această factură, la noi ar pica Guvernul. România este o țară în care toată lumea se vaită că muncește mult, „pe rupte”, dar în care productivitatea muncii este lamentabilă. Poate nu știați, dar România este țara europeană în care oamenii marchează cele mai multe ore muncite (peste 2.000 de ore anual, în medie) și produce (PIB) mult sub nivelul mediu european. Dar nu despre indicatorii economici legați de muncă vreau să vorbesc. În general, munca nu mai este de mult o valoare pentru români. Nu-mi pasă ce răspund compatrioții mei la sondaje cînd sînt întrebați în ce cred în viață – probabil că cei mai mulți spun că în muncă cinstită, în dragoste și familie, în Dumnezeu din ceruri și în inimile lor curate. Dar știu, ca român trăitor în România, cît și mai ales cum se muncește în țara mea. Așa cum știți și dumneavoastră. Există o percepție a traiului de zi cu zi mai reală decît orice statistică. Știm cît durează să găsești un meșter și ce fel de treabă face. Știm cum își fac treaba gunoierii pe străzi, muncitorii constructori pe schele, șoferii în trafic, funcționarii la ANAF, profesorii în clase, medicii în spitale și, evident, politicienii de profesie în politică. Trăim toți în România, ba chiar muncim toți în România și asta este o experiență care este mai reală orice statistică.
Ei bine, zice neamțul că vine vremea în care va trebui să muncim mai mult. Generațiile tinere, în orice caz, vor fi nevoite să o facă dacă vor să aibă un viitor măcar atît de prosper pe cît ne este nouă prezentul acum. Sînt ele educate să o facă? Obișnuite din familie cu patru vacanțe pe an, dintre care una la schi în Alpi și alta la mare în Grecia, subtil ideologizate în numele socialismului adus la zi în termenii drepturilor oricui și ai egalitarismului, dependenți de servicii publice ca de aer și de telefoanele mobile ca de apă, generațiile românești care sînt astăzi foarte tinere nu-mi par deloc pregătite pentru o viață competitivă și extrem de concurențială, pentru o lume în care viețuirea cere, vorba lui Churchill, „blood, toil, tears and sweat”. (Nu toți sînt așa, mi se va spune. De fiecare dată cînd spun ceva negativ despre o generație întreagă sau despre o națiune întreagă, sînt mustrat, mi se amintește că generalizările sînt ilegitime și mi se cer probe; cînd spun ceva pozitiv despre o generație sau o națiune întreagă, nimeni nu se opune, nimeni nu invocă problema generalizărilor și nimeni nu-mi cere să aduc probe. Reflectați un pic la această observație, vă rog.)
În România, munca nu mai este deloc apreciată ca o valoare în sine nici social (șmecheria, blatul, aranjamentul, chiulul camuflat în muncă au devenit mai valorizate decît munca), nici economic (plata muncii este defectă, căci salariile nu reflectă calitatea și cantitatea muncii depuse, ci caută un anumit echilibru în interiorul costurilor unei afaceri) și nici măcar moral. Există o depreciere a muncii, de la o generație la alta, în societatea românească. Mai întîi, prin folosirea cuvîntului: numim „muncă” activități profesionale care nu solicită absolut nici un efort. Și în general folosim cuvîntul cu un oftat care indică o povară, ceva neplăcut, ca o osîndă. Apoi, prin cultivarea subtilă a aversiunii față de muncă: bancuri și zicători care spun că „cine-i prost, muncește”, abundența de poante care arată cît de oribilă e ziua de luni și cît de frumoasă e ziua de vineri. În sfîrșit, prin teama de prea multă muncă. Îi zice „burnout”. Moare subit o tînără doctoriță în spitalul unde lucrează sau face stop cardiac un tînăr în birourile unei multinaționale – imediat presa și oengeurile strigă „Burnout! Sistemul exploatator!”. Ce contează că, după o lună sau două, investigațiile scot la iveală alte cauze ale tragediilor? Nu mai revine nimeni, rămîne că munca este periculoasă și omoară oamenii. O națiune ai cărei tineri sînt puși „pe relax” nu vrea să audă altceva decît că munca dăunează grav. Și, în plus, te expune exploatării, ceea ce e oribil.
Îmi amintesc bine modul în care generația părinților noștri integra munca (serviciul) cu viața. Se păstra, firește, diferența între mediul profesional și cel familial, dar acestea nu funcționau antagonic. Viața era un tot care cuprindea atît profesiunea, cît și familia/prietenii/domeniul privat. Munca nu era altceva decît viață. Nu o epuiza, dar nici nu era altceva sau, mai grav, nu era antonimul, opusul vieții. Era de la sine înțeles că nu există viață fără muncă. Și chiar așa este.
