Se pare, ne spun biologii, că toate animalele – de la balenă la protozoar și de la limax la om – au o structură de adîncime, a celulei, foarte asemănătoare, bazată pe dubla elice a ADN-ului cu cele patru „baze” ale sale, care formează codul genetic. Există, prin urmare, un strămoș comun al tuturor, care ar fi trăit în urmă cu vreo două miliarde de ani (sau poate ceva mai mult) în urmă. La limită, așadar, tot ce-i viu pe Pămînt – animale, plante, bacterii, archaea etc. – are o origine comună, un strămoș comun, care a trăit cu miliarde de ani în urmă pe un Pămînt care, deși nu semăna deloc cu cel de azi, a fost totuși capabil să nască viața. Și, pentru că complexitatea materiei vii este prea mare pentru a invoca o întîmplare care ar fi „lovit” de mai multe ori, creînd, în forme identice, mai multe „celule originare” în Oceanul primordial, trebuie să presupunem că toată viața de pe Pămînt se trage dintr-o unică celulă, un singur organism primordial, primitiv și totuși viu, și care a prosperat și s-a înmulțit în mod neașteptat, urmașii lui dezvoltîndu-se și diferențiindu-se în decursul erelor geologice care au urmat, pînă la stadiul la care sîntem noi și la bogăția lumii dimprejurul nostru. A fost deci o întîmplare miraculoasă și aproape neverosimilă: o celulă, abia ieșită din materia nevie, să supraviețuiască, să producă suficient de mulți urmași, care, la rîndul lor, să supraviețuiască cu succes tuturor intemperiilor și catastrofelor în milioanele și miliardele de ani care au urmat.
Dacă nu presupunem că celula-părinte respectivă ar fi fost „plantată” la noi artificial, după ce a sosit din altă lume (dar cum a apărut acolo? cine a adus-o?), recunosc că ne cuprinde o crampă mentală, de care nu văd cum am scăpa: cum putem măcar spera să înțelegem probabilități atît de infime? Cred că pur și simplu nu putem. Sau poate tocmai datorită acestei infime probabilități de a exista undeva viață (ca să nu mai spun că nici probabilitatea de a exista viață inteligentă în raport cu viața în sine nu e deloc mare), ar trebui să admitem că viața ca atare și noi înșine avem un scop, ba chiar o „vocație”? Să recunoaștem că ne este cu mult mai ușor să pariem pe existența unui asemenea scop, chit că nu-l cunoaștem și poate că ne este dat să ne rămînă obscur pentru totdeauna, decît să ne credem pe noi și tot ce are viață simplul fruct al unui hazard originar la limita imposibilului.
Dar în acest ultim caz, spun unii, e probabil ca viața să fie un fenomen mult mai frecvent în Univers decît știm și înțelegem noi. Poate că ea reușește să apară, în forme diverse, în locuri care ni se par relativ inospitaliere. Poate că există, pe de altă parte – și deja știm asta – planete asemănătoare Pămîntului sub raportul condițiilor generale de atmosferă, temperatură, gravitație, presiune etc.; e verosimil că, avînd în vedere numărul gigantic al stelelor din Univers, numărul acestor planete trebuie să fie imens el însuși. Unele există acum, altele au existat cîndva, altele vor exista. Poate că viața, ba chiar viața inteligentă apare în asemenea lumi aproape cu necesitate, urmînd procese și chiar scopuri despre care nu știm nimic.
Ne împiedicăm însă de ceea ce se numește „paradoxul Fermi”: dacă există nenumărate lumi cu viață inteligentă, unde sînt urmele lor pe Pămînt? Cum de n-am fost vizitați sau nu sîntem vizitați? Răspunsul probabil este că aceste lumi se află la distanțe atît de uriașe între ele, încît pur și simplu este cu neputință de călătorit între ele în intervale de timp rezonabile. Iar în spațiu deplasarea înseamnă timp nesfîrșit de lung: cine s-ar fi gîndit să ne caute ca să dialogheze cu noi, pe cînd fie nu existam deloc, fie eram la stadiul de Homo erectus? Și cine s-ar gîndi să ne caute acum, cînd e probabil că nici nu vom mai exista, în momentul cînd o navă spațială va ajunge în fine la noi, după sute de mii sau chiar milioane de ani, necesare pentru o deplasare spațială fie și cu o fracțiune considerabilă din viteza luminii?
Crampa mentală e dublă, așadar: ce ne va da mai mult vertij, atunci cînd ne luăm răgazul, destul de scump, să reflectăm: să admitem că sîntem singuri în imensitatea ce desfide gîndul a Universului – o infimă probabilitate răsărită nu se va ști niciodată cum și de ce și la ce bun, dar care are orgoliul să se creadă stăpîna Creațiunii și se și comportă adesea în chip stupid ca și cînd așa ar sta lucrurile?
Sau e mai aproape teribila idee, și ea nebunească, că am avea chiar acum, pe cînd vorbim, nenumărați semeni, altfel decît noi și totuși nu chiar foarte diferiți, răspîndiți mai peste tot printre stele – rudele noastre despre care nu numai că nu știm nimic, dar nici nu vom putea ști vreodată, destinați cu toții astfel să ne ignorăm veșnic unii pe alții, după cum vom ignora pentru totdeauna și noima destinului nostru comun?
