Am scris de mai multe ori articole în care deplîngeam degradarea presei românești de la începutul anilor ’90 și pînă astăzi. Dintr-un vîrf de lance al noului model liberal de existență asumat, în 1989, de noi, mass-media a ajuns, iată, din nefericire și în manieră paradoxală, un real pericol, măcar într-o semnificativă parte a sa, pentru însuși stilul de viață liberal, inițiat de România în urmă cu aproape patru decenii. La data de 3 mai se sărbătorește Ziua Mondială a Libertății Presei. În 2017, faimoasa organizație Reporters Sans Frontières / Reporteri Fără Frontiere a publicat, cu această ocazie, raportul său anual referitor la starea internațională a activității jurnalistice, trăgînd un semnal de alarmă care astăzi, la aproape zece ani de la episod, mi se pare, vai, de-a dreptul profetic. Nu sînt, evident, în mod nemijlocit, un om de presă, dar am avut curiozitatea să arunc o privire peste investigația în chestiune. M-a surprins să constat că, în viziunea RSF, ne găseam (atunci, în 2017!) într-unul dintre cele mai delicate momente ale libertății de expresie din întreaga istorie a umanității. Rațiunile rămîneau multiple: degradarea climatului democratic pe mapamond (chiar și în țări cu tradiție liberală), asaltul noilor dictatori, de la Putin la Erdogan (Trump se afla abia „în devenire”), șubrezirea Uniunii Europene, infiltrarea trusturilor media cu agenți secreți de toate culorile, invazia știrilor false, terorismul, corupția, concurența (lipsită de deontologia spațiului tradițional ziaristic) a altor mijloace de informare ș.a. Singurul element îmbucurător era că mai funcționa încă, în lume, o presă cu adevărat liberă (ea localizîndu-se, preponderent, în Europa, mai precis în țările scandinave, primele în clasamentul libertății de expresie). În general însă, impresia este că presa a intrat sub o presiune fără precedent, din care nu se știe cum va ieși. Vă sună cunoscut și cumva vizionar?
Perspectiva RSF se manifesta, desigur, ca una fundamental internă. Adică evalua, draconic, factorii de risc apăruți în afara sistemului jurnalistic propriu-zis (receptat așadar ca „victimă” și nu ca „agresor”). Or, se știe, în ciuda faptului că sînt de acord cu primejdiile enumerate mai sus și care s-au și adeverit între timp, precum și cu investigația profesionistă din spatele statisticilor prezentate acolo, eu am și o preocupare așa zicînd „internă”, „locală”, pentru fenomenul degradării jurnalistice. Evident, mă bazez doar pe o experiență de consumator de presă și nu de exponent al ei, iar punctul meu de referință rămîne intervalul mediatic băștinaș (cu precădere, cel vizual), neîndoios, restrictiv. Fie și din această poziție limitativă însă, nu pot să nu observ că presa are capacitatea de a îngrădi ea însăși libertatea celorlalți și, astfel, pe termen mediu și lung, de a crea premisele îngrădirii propriei sale libertăți. De a-și deveni, cu alte cuvinte, sieși victimă și călău. Devierea (halucinantă) a unor televiziuni românești, în ultimul deceniu (și mai ales în ultimul an), de la misiunea esențială a fenomenului mediatic (aceea de a informa), misiune enunțată ca regulă directoare în amintitul raport RSF, reprezintă un argument inexorabil în acest sens. Parti-pris-urile politice de odinioară (care, culmea, au ajuns, paradoxal, „benigne”, din unghiul trecerii timpului) au fost treptat înlocuite de activismul politic efectiv al unor trusturi jurnalistice (care „au dat”, frecvent, partide și personaje politice) și de asocierea lor în grupuri infracționale organizate, demne de rețelele mafiotice clasice (pornite, s-a demonstrat în justiție, de la „ziariști”). Corupția a devenit deopotrivă modus vivendi și modus operandi într-o anumită zonă mediatică românească, lucru iarăși dovedit de anchetele penale. Mai mult, pe fondul unor asemenea veritabile „deturnări” ale scopului efortului mediatic, instrumentarul jurnalistic și informativ ca atare s-a erodat iremediabil, repet, mai ales în (unele) televiziuni. Talk-show-urile s-au transformat în mascarade ipocrit-inchizitoriale ale unor lucruri mai mult sau mai puțin oculte din viața publică, iar buletinele de știri în exerciții de manipulare în masă, menite slujirii intereselor obscure.
Uneori ne mirăm că, în pofida unui context dubios la debutul anilor ’90, România a mers totuși, neabătut, spre democrație și integrare euro-atlantică. Astăzi pot afirma cu certitudine că unul dintre meritele majore ale acelui traseu l-au avut presa liberă (cu adevărat) din etapa respectivă și jurnaliștii autentici care au denunțat atunci, ferm, orice „impuls” de restaurare (neo)comunistă. În prezent, invers judecînd lucrurile, mă tem ca nu cumva pseudo-presa „liberă”, autointitulată „suveranistă”, să capete forma nefastă a armei de execuție a gîndirii democratice.
