Dacă ne-am imagina romanele ca pe construcții de o complexitate care poate fi întrezărită doar în urma unor lecturi atente, am putea spune că unele corespund unor edificii solide, cu fundații dimensionate precis, ce se ridică, ordonat, pe o structură lizibilă și ușor de înțeles. Altele, dimpotrivă, sînt construcții imprevizibile, ale căror planuri par să fi fost desenate pe pereți, în timpul șantierului. La poalele vulcanului aparține celei de-a doua categorii: o clădire de lavă și cenușă, a cărei înălțime este de 12 capitole ce corespund, așa cum evoca însuși autorul în scrisoarea către editori, celor 12 luni ale anului și celor 12 ore ale unei zile unice, chiar Día de muertos, Ziua Morților, din anul 1938. Toate nivelurile de lectură se așază ca niște planșee fragile peste abisurile tumultuoase și tragice ale biografiei autorului. Lowry a scris romanul cu răbdarea unui miniaturist medieval, dublată, paradoxal, de febrilitatea unui constructor rătăcit într-un șantier fără autorizație, convins că zidurile lui trebuie ridicate chiar dacă terenul e minat de alcool, depresie și incendii reale. Contextul acestei opere majore a secolului al XX-lea a pătruns definitiv în istoria literaturii. Scriitorul își împărțea viața între cabane sezoniere din Columbia Britanică și taverne mexicane, încercînd să salveze ceea ce focul îi lua de sub mîini. Margerie Bonner i-a fost alături ca soție, înger păzitor, șef de șantier, diriginte și pompier în același timp, recuperînd texte, împerechind pagini disparate, proptind pereții edificiului fragil al romanului în construcție chiar și atunci cînd Lowry însuși i-ar fi lăsat să se prăbușească.
Romanul începe ca o schiță făcută în creion moale pe o coală scrisă deja pe verso, o nuvelă despre un consul britanic ratat. Apoi, straturile narative se multiplică, aidoma unor etaje succesive care, cu fiecare nouă turnare de placă, modifică proporțiile întregului. Lowry a introdus articulări spațiale simbolice (cabala, mitologia aztecă), a ridicat etaje intermediare pentru personaje secundare, a adăugat o scară spiralată a halucinației, pînă cînd construcția romanului a devenit atît de complexă încît editorii înșiși îl îndemnau să revizuiască drastic textul, temîndu-se că acesta ar putea fi ininteligibil. Lowry, incapabil să renunțe la o singură cameră a delirului, rămînea pironit pe o schelă incertă montată precar peste o foarte adîncă prăpastie interioară: în roman, trecerea de la ordine la haos, de la sobrietate la beție, de la iubire la autodistrugere este calculată cu precizia unei diagrame de moment, dar materialul pus în operă este incandescent, instabil. Cititorul pășește pe aceste plăci mișcătoare de lavă narativă cu același amestec de teamă și fascinație cu care te apropii de un crater activ al unui vulcan îndepărtat, cu nume ciudat: Popocatépetl.
Edificarea anevoioasă și impredictibilă a acestei construcții febrile a cunoscut și momente de abandon, și accidente. Lowry era prins între încercări disperate de a-și ordona viața și chemarea irezistibilă a alcoolismului de care suferea. Trăia cu sentimentul că lucra pe un teren nesigur, unde fiecare nouă găleată de mortar putea aduce prăbușirea. Cînd, în iunie 1944, Margerie a reușit să salveze manuscrisul incendiat, Malcolm, sfîșiat de îndoieli și vinovății, vorbea despre roman ca despre o clădire condamnată, pentru care nu mai găsea nici forța, nici rostul reconstrucției. Din adîncul acelei disperări, scriitorul și-a regăsit energia interioară și astfel s-au născut cele mai tensionate pagini, turnate parcă dintr-o magmă incandescentă, în care fiecare propoziție nouă trebuia așezată cu grijă pentru a nu incendia restul. În anii care au urmat, romanul a continuat să fie șlefuit cu migală, prin reveniri asupra personajelor și scenelor. Lowry lucra cu disperare, dar și cu o formă de iubire ascunsă pentru acest edificiu care îi consuma viața ca o pasiune uriașă. Cînd, în cele din urmă, cartea a fost acceptată pentru publicare, ea purta amprenta tuturor acelor cutremure și incendii: o clădire ridicată în ciuda tuturor dezastrelor, cu zidurile ciuruite, crăpate și reparate, dar ținute în picioare de flacăra mistuitoare pe care o adăposteau.
Lansarea romanului a fost, de fapt, o inaugurare. Criticii au pătruns în roman cu teama că stîlpii aveau să cedeze și să-i înghită, ca pe Consul, în subsolul unei damnațiuni literare imposibil de controlat. Unii au văzut în carte un monument al degradării conștiinței, al beției ridicate la rang de destin, al unei iubiri imposibile care arde totul în jur; alții, o demonstrație de măiestrie structurală, în care haosul nu este altceva decît fațada unei ordini simbolice care se relevă pas cu pas, dar numai celor foarte instruiți, atenți și precauți. Cititorii, chiar și cei care nu puteau urca pînă la ultimele etaje ale unui turn narativ prea înalt, rămîneau totuși cu impresia că au vizitat un sit incandescent, unde literatura nu e casă, ci crater.
Privind acum acest halucinant edificiu de cuvinte, construit cu sacrificiu și febră, nu putem să nu-l admirăm pe scriitorul-arhitect Lowry, care a ales să rămînă pe schele, chiar și atunci cînd focul și disperarea îi luau tot ce avea mai prețios. La poalele vulcanului rămîne o demonstrație rară că, din lava și cenușa unei existențe, se pot înălța clădiri grele, dar tulburător de frumoase și, mai ales, adevărate.
Credit foto: Wikimedia Commons
