Eram foarte tînăr cînd l-am întîlnit pe Părintele Benedict. Aș spune prea tînăr, căci n-am știut să mă bucur și să valorific matur bogăția acestei întîlniri. „Mijlocitorul” întîlnirii nu era un personaj obișnuit. S-a întîmplat să fiu coleg de clasă, la Liceul „Spiru Haret”, cu Floriana Avramescu, una dintre fiicele Părintelui Mihail Avramescu, părtaș, alături de alți frați de credință, la întrunirile „Rugului Aprins”, care s-au încheiat cu arestarea tuturor celor implicați. Nu eram un licean „catehizat” și îi datorez Florianei prima „deschidere” către universul credinței: m-a dus la Mînăstirea Antim, mi-a dat de citit (îmi amintesc Les âges de la vie spirituelle a lui Paul Evdokimov și de cîteva texte de Daniel-Rops) și m-a prezentat duhovnicului ei, Părintele Benedict Ghiuș. Pe-atunci, Părintele locuia într-o chilie de pe Dealul Mitropoliei. Am stat de vorbă între patru ochi și, după prima întîlnire, m-am ales cu o propunere de lectură: Claude Tresmontant, Comment se pose aujourd’hui le problème de l’existence de Dieu. Știu, acum, că nu era vorba, neapărat, de o carte „de suflet” a Părintelui, ci de subtilitatea sa duhovnicească: și-a dat repede seama, intuind „facies”-ul meu spiritual de-atunci, pe ce cale mă poate aduce în teritoriul interogației teologice. În același context, ceva mai tîrziu, mi-a făcut o tulburătoare confidență. Încă tînăr, se îmbolnăvise grav și fusese internat cu suspiciunea de cancer. Trecuse prin toate spaimele sfîrșitului și era dizlocat interior de faptul că deprinderile lui monahale, ferma sa „angajare” religioasă (era deja călugăr) nu reușeau să-l liniștească: se scula noaptea scăldat în sudoare, incapabil să se împace cu sine și cu destinul său. Și tocmai atunci a văzut, pe noptiera patului de lîngă el, un volum de Platon. L-a deschis și a citit dialogul despre moarte, celebrul Phaidon. Dintr-odată, a găsit un liman de pace. Nici o clipă intenția Părintelui nu era să sugereze că Platon oferă soluții, pe care spiritualitatea creștină nu le are. Ceea ce voia să comunice tînărului încă tatonant din fața lui era că „Duhul suflă încotro vrea”, că „metodele” Lui sînt tainice, că dacă întrebarea e trăită intens și curat, răspunsul poate veni pe căi imprevizibile. Îmi cerea, de fapt, ca, indiferent către ce se îndreaptă curiozitatea mea intelectuală de moment, să rămîn disponibil, deschis pentru căutarea esențială a adevărului, gata să mă confrunt cu imprevizibilul edificator al oricărei întîlniri cu diversitatea oamenilor și a cărților.
Cele de mai sus confirmă portretul unui mare credincios, riguros cu rînduielile tagmei sale, dar, totodată, liber interior de orice convenție stearpă, de orice retorică gata-făcută, de orice dogmatism bățos. Nu vorbea mult, știa să asculte, și avea „darul limbilor”. Adică înzestrarea de a se adresa fiecărui interlocutor „pe limba lui”, după nevoile și alcătuirea lui intimă și nu după vreun birocratic „canon” de catedră [...].
Mi-a rămas în minte un detaliu, care mi se pare mai mult decît semnificativ: Părintele Benedict își începea, adesea, frazele spunînd „cred că”. Nu era niciodată apodictic, suficient, dispus să emită prompt „certitudini” garantate. Gîndirea și afectivitatea sa se dăruiau celuilalt învelite în blîndețea unei solidarități a căutării, nu în mantia arogantă a celui care știe și dăscălește. Dar nu e tocmai asta diferența dintre „credință” și „știință”? Nu e credința un mod de a întreba, de a spera, de a aștepta deplinătatea unui adevăr presimțit și creditat, în vreme ce „știința” e vanitatea de a lua drept „evidență” mecanica neînsuflețită a lumii? De o parte căutarea încrezătoare, de cealaltă posesiunea nelucrătoare. Nu e vorba, firește, de a evacua rostul cercetării savante. E vorba doar de a nu-i prelua „reflexele” într-un domeniu de altă croială: domeniul „căii” neobosite și nu al „țintei” pripit pacificatoare, domeniul luptei cu sine și cu fantasmele realului și nu al descifrării lui geometrice și al pragmatismului utilitar.
În ultimii ani, Părintele Benedict se înveșmîntase într-o sporită tăcere. Cînd i-am povestit asta Părintelui Andrei Scrima (fostul său „coleg” de la „Rugul Aprins”), a fost foarte tulburat, într-un fel pe care nici azi nu știu să-l situez limpede. Părintele Scrima era mai curînd volubil. Dar poate că volubilitatea lui era o versiune corelativă a tăcerii Părintelui Benedict. Poate că și una, și cealaltă erau chipuri ale aceleiași neliniști interioare, ale aceluiași asalt interogativ, ale aceleiași dedicații spirituale, dincolo de orice „instalare” confortabilă, de orice „definitivat” lumesc. Înainte să plece dintre noi, Părintele Scrima și-a manifestat dorința de a fi îngropat lîngă Părintele Benedict, în cimitirul Mînăstirii Cernica. În chip tainic, voința lui s-a putut împlini. Acum odihnesc amîndoi, unul lîngă altul, în liniștea trezitoare a Cuvîntului.
