Dacă am face un exercițiu și ar trebui să așternem lalelele undeva pe hartă, aproape intuitiv, gîndul ne-ar purta spre Occident, cu oprire în Olanda. La o ascultare mai atentă a glasului istoriei, însă, se aude laleh, gîndul fiind discret, dar fundamental redirecționat spre Orient, în Turcia.
Inițial, laleaua a fost cultivată în Asia Centrală, să fi fost cîndva prin veacul al X-lea. Cîteva secole mai tîrziu găsim laleaua bine împămîntenită, în grădinile, în arta și în simbolistica Imperiului Otoman, identificată cu denumirea laleh, adică numele original al florii în persană.
Răsădită în grădinile mărețe ale sultanilor și ale elitei otomane, cusută pe veșmintele și turbanele acestora, scrisă în poezii, sărbătorită în festivaluri, țesută în covoarele orientale ori pictată pe cahle și vase de ceramică, laleaua îi fascina pe turci. Primele imagini documentate ale florii au fost găsite pe o placă de ceramică provenind dintr-un cunoscut palat otoman, din secolul al XIII-lea, ceea ce, desigur, nu exclude cultivarea florii înaintea acestei date. Cert este că sultanul Soliman I i-a oferit lalelei un loc aparte în cultura turcă, instalînd-o pe post de simbol național. Și pe veșmintele sale, ca element decorativ. Cultul lalelei a continuat și s-a dezvoltat în spațiul otoman: de exemplu, perioada 1718-1730 a purtat numele Epoca lalelei și a marcat, ușor de intuit, ani de prosperitate și de bunăstare. În epocile ce au urmat, laleaua a pierdut din teritoriu, la propriu, în Imperiul Otoman, nu s-a mai cultivat prea intens, însă floarea a rămas un motiv prețuit și des întîlnit în arta decorativă turcească.
Între timp, în secolul al XVI-lea, laleaua și-a găsit drumul spre Europa pe cale diplomatică, printr-un ambasador al Imperiului Habsburgic la Constantinopol, care a dus cîțiva bulbi de lalele la Viena. De aici, istoria a fost preluată de botanistul Carolus Clusius, care a plantat bulbii în Grădinile Botanice Imperiale și a realizat primul studiu botanic al florii în 1592. Anul următor, Clusius a fost numit director al Grădinii Botanice a Universității Leiden, din Țărilor de Jos, unde, firește, nu a mers cu mînă goală, ci cu niște bulbi numai buni de răsădit în pămînt olandez, de unde lalelele au răsărit, au îmbobocit, au înflorit și s-au înclinat grațios, făcînd istorie. Laleh a primit și un nume modern, tulip, versiunea latinizată a cuvîntului turc tülbend, adică turban –probabil pe baza asemănării dintre forma lalelei și cea a turbanului turcesc.
Înapoi în Orient, în localitatea turcă Iznik, pentru un soi de lalele care nu se ofilesc, cele pictate pe ceramica specifică locului, artă prețioasă a ceramiștilor otomani, o mică istorie în sine.
Care continuă.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
Rubrică susţinută de GARANTI BBVA
