Limba e curioasă. Sau, mai curînd ea exprimă curiozitățile ființei umane aproape mai expresiv decît orice altceva. Iată, să luăm adverbul „înainte” și locuțiunea sinonimică „în fața”. Au ambele un sens deopotrivă spațial și temporal. Mai exact, timpul este văzut ca o linie spațială, ca un drum pe care mergem analog felului cum mergem în spațiu. Dar îndată apar ambiguitățile legate mai ales de timp.
Iată, îi spunem cuiva, „asta a fost înainte, nu te mai preocupa”. Iar altuia îi spunem: „Ai toată viața înainte”. Este evident că folosim pe „înainte” în două sensuri temporale opuse: în primul caz, ne referim la trecut, invitînd interlocutorul să ignore ceva din acesta. În cel de-al doilea caz, îl inviți să se preocupe de ceea ce va fi: aici, „înainte” sau „în față” este ceea ce urmează în viitor. Putem înmulți exemplele, de altfel cu totul banale (și cu corespondente în foarte multe limbi, pe cît mi se pare). Unui tînăr îi urăm să aibă o carieră frumoasă „în față”, adică în viitor, despre un nostalgic spunem că e convins că „înainte”, adică în trecut, era mai bine. „Sînt multe dificultăți în față, dar le vom depăși”, se angajează omul activ. „Omenirea merge înainte, uitîndu-și trecutul”, declară emfatic și filozoful, care ar putea spune la fel de bine, făcînd un joc de cuvinte, „omenirea merge mereu înainte, uitînd de ce-a fost mai înainte”, astfel unind într-o singură frază cele două sensuri opuse ale termenului. Distincția – așa cum e lesne să ne dăm seama – o realizează timpul verbului și, desigur, sensul lui.
Amfibologia (spre a vorbi pedant) vine, pare-se, de la felul cum ne imaginăm călătoria noastră neîncetată în timp. Or, se pare că ne-o putem reprezenta în două feluri destul de diferite, dacă nu opuse: pe de o parte, avem sentimentul că pășim spre viitor, privindu-l pe acesta „în față” și avîndu-l așadar „înainte”, așa cum am face, spațial, privind un pom sau un munte aflați spre linia orizontului către care ne îndreptăm; sau poate vedem viitorul năpustindu-se spre noi, deoarece îi ieșim în întîmpinare, „făcîndu-i față”. Oricum ar fi, în acest sens sîntem trași de mișcarea timpului cu fața la viitor. Pe de altă parte, alteori ne deplasăm în viitor cu fața întoarsă la trecut, în direcția inversă mersului nostru. De data asta privim în spate, nu în față, anume la ce a fost, nu la ce va fi. „Înainte” era înainte în sensul mersului, dar acum „înainte” a devenit înapoi.
Merită observația că limba n-a vrut să „rezolve” ambiguitatea, inventînd două locuțiuni distincte, imposibil de folosit în ambele sensuri, astfel încît una dintre ele să nu poată fi folosită decît pentru „înainte” în viitor, iar cealaltă în exclusivitate pentru „înainte” în trecut. (Nu știu, poate că există asemenea limbi.) Oare de ce? Poate pentru ca să ne arate că întotdeauna sau trecutul, sau viitorul pot deveni „înainte”, numai pentru că și în măsura în care noi vrem asta: ne ațintim vederea asupra oricăruia dintre ele, privindu-l atunci pe acela, nu pe celălalt, drept „în față”. Dar putem să ne și răzgîndim oricînd, schimbînd direcția privirii. Altminteri, fără a fi privite, ele sînt la fel de obscure din perspectiva ființei. Sîntem purtați „în vagonul timpului”, ca să spunem așa, la fel ca toate lucrurile în mod ineluctabil și nu ne putem opri nici pentru o secundă. Visul lui Faust e imposibil. Avem totuși ceva care ne distinge de fatalitatea generală, ca și de generala restrîngere la prezent. Avem ceva care depinde de noi în exclusivitate și această alegere ne face umani. De aceea, cred că ambiguitatea lui „înainte” ne amintește că noi sîntem ființe ce avem de ales: noi înșine decidem sensul lui „înainte”, care nu e „preformat” de limbă: ține doar de noi dacă și cînd vrem ca timpul să ne transporte cu fața ori cu dosul la ceea ce a fost, respectiv va fi.
Și poate că ambiguitatea lui „înainte” ne mai spune ceva: că cei care privesc „înainte” în trecut n-au cum să ignore complet viitorul, așa cum și cei la care „înainte” se referă la ceea ce urmează nu vor putea niciodată omite total trecutul. Căci și pe unii, și pe ceilalți îi pîndește „celălalt sens”, de îndată ce, întorcînd puțin capul, privesc cu coada ochiului peste umăr. Putem, ce-i drept, să ne decidem încotro ne uităm în principal în călătoria noastră, dar spectrul direcției opuse ne va bîntui mereu.
.jpg)
