Estimam săptămîna trecută că nominalizările pentru conducerile parchetelor vor dezamăgi. S-a întîmplat exact asta și dacă ele vor trece și de filtrul CSM și al președintelui, foarte probabil urmează cîțiva ani buni de lîncezeală și mici tranzacții care vor adînci și mai mult falia dintre statul român și cetățeni.
E din ce în ce mai evident că, dincolo de calcule meschine și cinism, statul nostru nu poate mai mult. Oricît ar încerca – și nu încearcă chiar convingător –, e blocat într-un soi de mediocritate comodă și autosuficientă care servește bine cîteva zeci de mii de indivizi dependenți de bugetele publice în timp ce ignoră senin milioane de oameni dintre care unii mai speră naiv că e posibilă reforma.
Și nu e vorba numai de Justiție. Uitați-vă, de exemplu, la această declarație a lui Eugen Rădulescu: „Avem un sistem corupt pînă în măduva oaselor. În timp ce țările vecine reușesc să colecteze peste 90% din TVA, în țara noastră deficitul este de 30%“. Autorul, economist și consilier al guvernatorului BNR, observă sardonic că ANAF nu reușește să depisteze corupția din sistem deoarece „caută oriunde”, mai puțin unde trebuie. Dacă și din partea unei instituții altminteri foarte tehnic-politicoasă în comunicarea publică vin semne de exasperare, cetățenii care așteaptă servicii publice de calitate ce să mai zică?
La fel și la reprezentarea externă. S-a discutat mult săptămînile trecute despre absențele la nivel înalt ale României de la tot felul de întruniri internaționale. Criticii au zis, pe bună dreptate, că prezența la cel mai înalt nivel la München sau la Davos e esențială dacă vrem să ne construim un profil în ordinea mondială care se construiește în acești ani. Tendința de a străluci prin absență continuă. Ultimul astfel de exemplu este neparticiparea la inițiativa care discută despre extinderea umbrelei nucleare franceze. Pentru început, acel grup cuprinde, printre altele, Germania și Polonia. De ce Polonia poate să facă astfel de anunțuri și România nu? Mister.
„Ne înarmăm împreună cu prietenii noștri, astfel încît dușmanii noștri să nu îndrăznească niciodată să ne atace”, spune premierul Poloniei, Donald Tusk. În România, cel puțin deocamdată, tăcem împreună. Prietenii noștri sînt imaginari.
Evit să pun toate astea pe seama relei-voințe, ci mai degrabă le-aș atribui unei lipse de voință. „Merge și așa” pare să ne zică statul nostru în timp ce noi, laolaltă cu demnitarii noștri, sîntem aproape fericiți că nu ne-a lovit încă cine știe ce dezastru major. E și asta un soi de strategie de supraviețuire, însă ea seamănă mai mult cu atitudinea unui cartofor obosit care speră să rămînă totuși cu niște bani deși e evident că mașina de păcănele o să îl lase curînd lefter.
Toate cele de mai sus sînt rezultatul dispariției oricărei forme de presiune politică privind reformarea statului. Poate cel mai păcătos lucru este că, odată formată coaliția panicii care a reunit toate partidele centriste la un loc, nu a mai rămas nimeni în spațiul public care să preseze pentru ieșirea din imobilism. Cele patru partide aflate la guvernare sînt mai degrabă preocupate de supraviețuire decît de orice altceva. Iar orice instincte reformiste or mai fi rămas printre membrii lor sînt sufocate aproape imediat de nevoia de a nu ofensa prea tare partenerii de guvernare.
În alte vremuri, o colaborare de felul ăsta ar fi fost inimaginabilă, Acum e doar o soluție fără imaginație, un stimulent pentru blocaje și o rezervă de nesfîrșite scuze.
Nu știu dacă e cale de ieșire din această situație, însă este evident că, într-o formă sau alta, România are nevoie de noi forme de exprimare politică. Altele decît actualele partide-bidon care în momentul acesta nu fac decît să mestece continuu clișee neconvingătoare.
Aproape jumătate din populație spune că e reprezentată de AUR. Asta lasă 60% din români cu opțiunea unui vot neconvins pentru ceilalți. E încă timp pentru reforme, dar ele ar trebui să înceapă cu felul în care arată în acest moment sistemul nostru de partide.
Foarte probabil, e nevoie de inițiative noi care să poată propune viziuni mai curajoase decît „merge și așa”. Logica drobului de sare poate funcționa o dată, dar nu de fiecare dată. Dacă intrăm în următorul ciclu electoral cu partide care vor încerca să își prelungească viața propunînd iar răul cel mai mic, mi-e teamă că ulciorul acela o să se spargă de exasperare.
