Recunosc că n-aș vrea să fiu în pielea președintelui Dan, care trebuie să decidă zilele astea (scriu acest text sîmbătă dimineață) dacă să răspundă invitației președintelui Trump pentru a participa la mult-trîmbițatul Consiliu pentru Pace sau să decline invitația, urmînd exemplul celor mai multe state europene.
Desigur că nu e deloc greu să-ți dai seama că acest Consiliu, dacă va oferi unele fonduri și susținere păcii în Gaza, cît și reconstrucției zonei, scopul lui imediat, aproape nici măcar disimulat, se arată a fi acela de a scurtcircuita implicit (dacă nu explicit) diferite organisme ONU și, în general, alte instanțe internaționale. Dar există și o intenție mai puțin evidentă, dar totuși clară. Aceea de a săpa încrederea aliaților europeni, de a crea disensiuni în interiorul UE, împiedicînd un răspuns unitar din partea Uniunii. Trump se luptă în continuare cu aliații săi cei mai buni și mai vechi, așa cum nu o face cu șeicii din Golf ori cu țările din Asia Centrală. Îi critică pe aliați, așa cum nu o face cu Putin. De fapt, există sentimentul că proiectatul Consiliu pentru Pace nu va fi decît încă un loc unde președintele Trump să fie adulat, flatat și, eventual, „încoronat” poate drept „Împărat al păcii mondiale”. Avînd în vedere proiectul marelui Arc de Triumf de la Washington (mult mai mare decît cel al lui Napoleon de la Paris și decît cel al lui Titus de la Roma), această „încoronare” nici n-ar fi neplauzibilă.
Și totuși, vor spune unii, relațiile fundamentale sînt între stare. Iar noi avem un parteneriat strategic cu SUA, avem trupe americane din cadrul NATO pe teritoriul nostru, păstrăm„scutul” de la Deveselu. Sîntem expuși acțiunilor și agresivității Rusiei, așa cum nu sînt nici Franța, nici Italia, nici Germania, care au refuzat invitația americană. Securitatea României depinde mai mult de America decît de Europa în acest moment. Iar ce va fi peste un an sau cinci, vom mai vedea.
Așadar: riscăm să tensionăm relațiile cu partenerii europeni din UE? Sau, dimpotrivă, mergem pe linia acestora, urmînd cu siguranță să-l înfuriem pe Trump, care – se știe – e răzbunător și resentimentar?
Pînă una-alta, am sentimentul, din cele ce a declarat președintele, că Nicușor Dan și cei care îl consiliază caută cu disperare o soluție „intermediară”: să participe „fără a fi înăuntru” sau, invers, să nu participe, „fiind totuși prezent”, ori altceva contînd ca nici-nici sau și-și. Pe scurt, ceva care să violeze principiul terțiului exclus în favoarea unei „logici” a compromisului.
Cred că cea mai rea soluție ar fi să se dea un răspuns ambiguu sau să se evite a se da un răspuns ferm, oricare ar fi el. Cel mai bine, după părerea mea, ar fi să spunem „nu, mulțumesc”, gîndindu-ne la unitatea Europei, dar și la faptul că Trump nu va fi etern la Casa Albă. Mai rău ar fi să acceptăm invitația americană, însă atunci cred că ar trebui s-o facem măcar fără echivoc, anunțînd că vom fi dispuși chiar să plătim suma de un miliard de dolari. Însă dintre toate cel mai rău răspuns ar fi să ne menținem în ambiguitate și neclaritate.
Oricum, Trump nu ne-ar ierta că nu i-am primit invitația fără rezerve, cu urale și recunoștință, dar nici europenii nu vor fi mulțumiți și ne vor taxa, dacă ne vom duce totuși la Washington sub pretextul ridicol de a fi chiar și numai „observatori”. Ne vor critica toți și nu vom avea aliați nici într-o parte, nici în cealaltă. Sperînd să rămînem prieteni cu toți, vom reuși performanța să nu-i avem alături pe nici unii. Imaginea oferită va fi a unei țări și guvernări care n-au curaj și care se ascund după formulări vagi, nefiind în stare să decidă cu cine „țin”. Explicațiile încurcate pe care le vom da părților și presei nu vor convinge pe nimeni și ne vor face numai de rîs.
Din punct de vedere al realismului politic – atît de prizat azi –, păstrarea ambiguității ar fi, așadar, cu mult cea mai rea soluție. Chiar Machiavelli îl consiliază pe principe să evite să rămînă neutru cînd două puteri sînt în conflict. Dar există motive întemeiate chiar pentru un refuz politicos, dar ferm și clar. De ce am contribui și noi la slăbirea Uniunii Europene, într-un moment dificil, cînd aceasta e atacată de la Est și de la Vest? Ar fi, cred eu, nu numai lipsit de realism politic, dar și imoral s-o facem.
Și la urmă, noi, care știm bine ce înseamnă „cultul personalității”, cum ne-am simți ca, spre a obține cîteva asigurări de securitate (cît de sigure și acelea?), să-l adulăm la nivel de stat pe președintele SUA? Chiar și ca „observator neangajat” (presupunînd că ar funcționa acest subterfugiu), președintele Dan ar fi nevoit să-și aducă obolul de lingușire. În schimb va primi (și prin el noi toți) obolul de dispreț. Și din toate părțile.
P.S. Între timp, așa cum mă așteptam și mă temeam, după o lungă meditație, Nicușor Dan a decis: va merge la Consiliul pentru Pace al lui Donald Trump ca „observator”.
