Amicul Ionescu mi-a povestit cum a angajat odată o echipă de meșteri pentru casa lui de vacanţă de la munte. Aveau de săpat o groapă pentru fosa septică, de construit o baie şi de montat nişte streşini cu burlane. Nici chiar un fleac, dar nici prea complicat. S-au înțeles la preț și i-au spus că durează o săptămînă. Ceva discuții au fost cînd Ionescu le-a adus la cunoștință că nu-i poate ține în casă și nici de mîncare nu le poate face. Trebuia oricum să se întoarcă la București unde avea serviciu, nu putea să rămînă cu ei. Meșterii, patru la număr, ar fi vrut să doarmă și să mănînce în casa lui. I-au spus chiar că n-au mai pățit niciodată să fie trimși să stea în altă parte. Vorbe pe care șeful lor le-a aruncat la noroc, încercînd să-l înduplece. Ionescu, inginer de meserie, n-a cedat cerințelor meșterilor. I-a convins să se cazeze la niște vecini care aveau o mică pensiune și a reușit să le impună și formula de a nu le plăti nimic în avans, în afară de banii necesari cumpărării materialelor. Ei au întocmit o listă și i-au spus să nu-și facă griji, că vor cumpăra tot ce au nevoie.
Pe la mijlocul săptămînii, i-a sunat să-i întrebe cum stau cu treaba. I-au răspuns că a cam plouat și n-au reușit să sape groapa, nici să lucreze la burlane. Trebăluiseră ei ceva la baie, dar pentru a termina, i-au spus că le mai trebuie cutare și cutare și cutare materiale. „Păi, n-ați zis că vă descurcați singuri?”, a întrebat Ionescu. Nu puteau prevedea chiar totul de la început, au răspuns ei, iar dacă făceau mereu drumuri la oraș pentru cumpărături, cînd să mai fi și lucrat... În ziua următoare, Ionescu și-a luat liber și s-a repezit pînă acolo, cumpărînd pe drum și cele pomenite. Meșterii păreau că nu se așteptaseră la o vizită așa rapidă. Tocmai făcuseră un foc în curte și frigeau niște carne. I-au spus, bineînțeles, că lucraseră pînă atunci și că-i răzbise și pe ei foamea. Folosiseră și bucătăria, așa cum nu le fusese vorba. Mai rău era că lucrările nu progresaseră mai deloc nici măcar la baie, unde pretindeau că munciseră mult. I-au explicat că se loviseră de niște probleme la care nu se așteptau. Devenea clar că nu mai puteau termina pînă la sfîrșitul săptămînii. Treaba se lungea. Ionescu se gîndea că, în mod normal, ei vor totuși să încheie cît mai repede ca să-și ia banii și că nu prea puteau avea și alte lucrări, așa cum fac mulți meșteri, fiindcă n-ar fi fost prea ușor de găsit alți clienți prin apropiere. Distanțele erau mari chiar și între două case, iar drumurile cît se poate de proaste. Nu le putea conveni să-și consume energia în mai multe locuri. Cînd să plece înapoi spre București, șeful lor i-a mai cerut niște bani. Pentru mîncare. S-a plîns că nu mai aveau. Ionescu i-a replicat că îi privește și că nu așa se înțeleseseră.
Duminică, i-a vizitat din nou. Meșterii erau la locul lor, dar în loc stătea și treaba. I-au explicat că duminica făceau lucruri mai ușoare, că nu voiau să se spetească și să-l mînie pe Dumnezeu. Dar se vedea că nu prea avansaseră nici în zilele precedente. Îi spuseră că nu mai plouase, dar nu avuseseră cum să lucreze la streșini pentru că-i amînase „specialistul” din sat, care le promisese că vine să dea panta jgheaburilor, fiindcă ei nu aveau cum să se priceapă la așa ceva. Stupefiat pentru o clipă, Ionescu s-a zborșit la ei. Ce prostii erau astea? Îl luau de fraier? Speriați de tonul lui răpicat, s-au apucat fiecare de cîte o treabă, chiar dacă era duminică. Tot atunci, el a descoperit așternuturi folosite și alte semne că unii dormiseră acolo. Cînd le-a atras atenția, șeful și-a cerut scuze, spunînd însă că nu s-a putut opune cînd unul sau altul, răpus de efort, a dorit să se mai întindă un pic după-amiaza.
Ionescu le-a cerut un nou termen, dar ferm, pentru încheierea lucrării. Încă o săptămînă „cel mult”, au zis ei și, negreșit, aveau să ducă totul la bun sfîrșit. Cînd să plece, i-au cerut din nou bani de mîncare. Iar i-a refuzat. I-au spus și că mai au nevoie de cutare și cutare și cutare materiale, că nu și-au dat seama de la început. Ionescu s-a luat cu mîinile de cap. În fine, lucrurile s-au tot lungit în același stil, iar el a ajuns și să-i amenințe că-i concediază fără să le dea vreun ban. Nu înțelegea nici în ruptul capului cum de-și permiteau să piardă vremea gratuit. Cum de nu se străduiau să termine lucrarea ca să-și încaseze banii? Nu le plătise nici măcar avans, iar pe banii de materiale îi dăduseră chitanțe. Pînă nu s-a împlinit luna, lucrările nu s-au terminat. Nici atunci nu erau tocmai gata, dar Ionescu a hotărît să le dea banii ca să scape de ei. El însuși pierduse o grămadă de timp și își consumase energia pe drumuri. La momentul socotelilor, șeful meșterilor i-a zis că, avînd în vedere că totul a fost mult mai complicat decît credea la început, dovadă fiind și că lucrarea a trebuit să și dureze mult mai mult, suma cuvenită trebuie dublată față de cea convenită. Deși a simțit că explodează, Ionescu i-a explicat calm că mai degrabă ar trebui să-i reducă el din banii promiși, pentru depășirea termenului și pentru deranjul suplimentar pe care i l-au provocat. Spre surprinderea lui, meșterul n-a mai insistat, ba chiar i-a întins mîna. „Nu vă supărați“, a zis, „eu doar am încercat. Dar accept și înțelegerea de la început.”
Ionescu i-a împărtășit ulterior întreaga tărășenie vecinului cu pensiunea. Acesta i-a spus că, în afară de prima noapte, nu-i mai cazase. „Au stat doar la matale. Au gătit la matale în bucătărie, au făcut grătare, au băut bere, au ascultat muzică tare și s-au legănat în balansoar în fiecare zi. De bani nu duceau lipsă, ba mi se pare că au și vîndut ceva materiale din alea pe care le-au cumpărat pentru lucrarea matale. Cred că așa o vacanță la munte, o lună întreagă, scăpați de familii și de toate problemele, nici că visau ei.”
