Structura instituțională este un indicator relevant al viabilității oricărui regim politic, dar instituțiile se sprijină pe o țesătură complicată (ascunsă, în bună parte), de reprezentări eterogene, mituri, idei difuze, clișee lingvistice, inerții comportamentale, care dobîndesc, prin repetitivitate, forța tradițiilor. Simplificînd, democrația constituțională este dependentă de tradiția libertății, iar regimurile politice autoritare și cele totalitare rezistă cît timp tradiția opresiunii domină mentalul colectiv. Valorile, principiile și conceptele, luminoase sau întunecate, care premerg și însoțesc regimurile politice moderne rămîn fără consecințe semnificative dacă nu sînt absorbite prin aderență emoțională în reprezentările și tradițiile comunității. Liberale sau opresive, aceste regimuri politice se legitimează prin adoptarea unor Constituții, prezentate întotdeauna ca rezultat al voinței naționale. Votul popular – exprimat în diverse sisteme electorale sau în proceduri plebiscitare, demagogice – este invocat întotdeauna ca sursă a legitimității și ca temei al Constituțiilor. Între tradițiile care susțin un anumit regim politic, definitorie este tradiția constituțională. Ar fi eronat însă să se creadă că noțiunea de Constituție și sintagma tradiție constituțională trimit în mod univoc la tradiția libertății. Există și o tradiție constituțională a opresiunii. Regimurile politice comuniste au excelat în propagarea minciunii, adoptînd Constituții prezentate ca fiind cele mai democratice din toate timpurile. Istoria constituțională a multor țări europene îmbină, succesiv sau concomitent, tradiția libertății și tradiția opresiunii.
Aceste două tradiții contradictorii au coexistat în România vreme de două secole, din zorii modernității și pînă astăzi. Reformele lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească și în Moldova, la mijlocul secolului al XVIII-lea, ca și regulamentele organice, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au îmblînzit tradiția feudal-patriarhală a opresiunii, dar germenii libertății erau prea firavi pentru a da naștere unei noi tradiții, cu atît mai puțin cu cît aceste reglementări au fost adoptate în condițiile în care Țările Române erau sub suzeranitatea otomană, diminuată de expansiunea imperială rusească. Înfiriparea tradiției constituționale a libertății este datorată revoluționarilor pașoptiști, pe filieră franceză, dar tot ei au sădit idei iacobine, din care a încolțit o nouă tradiție a opresiunii, concurentă cu tradiția feudal-patriarhală, dar, cum se va observa mai tîrziu, în secolul XX, mult mai dură decît aceasta. Ambiguitatea originară a modernității s-a păstrat în Convenția de la Paris, încheiată de Marile Puteri în 1858, și în Statutul dezvoltător al acesteia, adoptat de Cuza în 1864. Aceste documente cu valoare constituțională evocă tradiția opresiunii, primul fiind impus din exterior, al doilea fiind rezultatul unei lovituri de stat.
După o perioadă de gestație tulbure, veritabila tradiție a libertății s-a născut odată cu adoptarea Constituției din 1866, la începutul domniei lui Carol I. Tradiția opresiunii a rămas însă puternică, prezentă chiar în organizarea și rezultatul plebiscitului din 20 aprilie 1886: votanții s-au exprimat în favoarea propunerii făcute de Locotenența Domnească în proporție de 99,97%. Curat democratic și prevestitor! Formal, Constituția României Mari din 1923 a consolidat tradiția libertății, recunoscînd votul universal. Dar chiar sub cupola ei democratică, tradiția opresiunii s-a revigorat, iar schizofrenia culturii și a practicii politice a generat violență, insecuritate și divizarea societății, pregătind cedările teritoriale dureroase din anul 1940, urmate de reorientarea dramatică a politicii externe spre Puterile Axei. Iluzia situării sub o nouă umbrelă de securitate a fost spulberată după pierderea războiului de către acestea și intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Constituțiile comuniste din 1948 și 1952 au reprimat în condiții de teroare tradiția libertății, iar cea din 1965 a consacrat victoria deplină a noului regim totalitar, sub vălul unei liberalizări înșelătoare.
Istoria dovedește însă că, odată născută, tradiția libertății poate fi reprimată, nu și suprimată. Resurecția ei este posibilă, ca reacție la opresiunea internă, cînd împrejurările externe sînt favorabile. 1989 a fost anul resurecției tradiției libertății în Europa de Est. În România, Constituția din 1991, revizuită în 2003, a preluat, cu unele ezitări și confuzii, spiritul acestei tradiții și a proiectat arhitectura instituțională a democrației constituționale, ca regim politic al libertății. După mai bine de trei decenii de la adoptare și două decenii de la revizuire, punerea în operă a acestui proiect este încă incompletă, în parte din cauza ezitărilor și confuziilor inițiale, dar mai ales din cauza obstacolelor care au împiedicat consolidarea tradiției constituționale a libertății. O enumerare limitativă a acestor obstacole nu poate omite forța reziduală a tradiției opresiunii, manifestă în toate procesele electorale postdecembriste, eșecul unei mari părți a clasei politice de a internaliza valorile și principiile din Legea fundamentală, formarea și extinderea rețelelor corupției, insuficienta asimilare a acestor valori și principii în programele școlare și universitare, fidelitatea firavă a multor profesori față de aceste valori și principii, ceea ce explică vulnerabilitatea cetățenilor și a autorităților publice față de mijloacele și metodele războiului hibrid. Cele mai mari pericole sînt asaltul regimurilor politice opresive pentru schimbarea ordinii internaționale și avansul continuu din ultimul deceniu al curentelor politice populiste din Uniunea Europeană și din Statele Unite. Cînd vîntul geopolitic nu mai suflă în pînzele libertății, este nevoie de construirea unor redute de apărare pentru a-l stăvili. Primul pas este recîștigarea solidarității celor care cred că acest efort de construcție este posibil.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
