În toamna de dinaintea Revoluției, am nimerit pentru prima oară în localitatea Seini, aflată la jumătatea distanței dintre Baia Mare și Satu Mare, undeva la poalele vestice ale munților Igniș-Gutîi. Pînă atunci nu auzisem niciodată de ea. Repartiția guvernamentală de după absolvirea facultății mi-a făcut-o cunoscută fără să vreau. Nu-i departe de cuiul din Sighetul Marmației, unde se agață harta. Trebuia să merg acolo la o echipă de prospecțiuni gravimetrice. Localitatea tocmai fusese trecută în rîndul orașelor și, cel puțin cu numele, nu mai era o comună. E adevărat că avea în centru două biserici mari, una ortodoxă și alta romano-catolică (datînd de pe la 1412), și un magazin universal. A fost locul în care am făcut cunoștință directă cu viața de la țară din acele vremuri: buda în curte, încălzire cu lemne la sobă cu plită pe care se și gătea, spălat rufe în bătătură la covată, apă disponibilă doar din fîntînă...
Gazda s-a dovedit a fi nu doar un harnic gospodar, ci și un poet naiv care avea bucuria de a tot scrie versuri pe nişte caiete. Producea vin și palincă din care vindea cea mai mare parte. O vizită la magazinul universal mi-a provocat o mare surpriză. Exista acolo un raion central, în care pe rafturi erau expuse lucruri la mare preț pe atunci, dar care la București nu se găseau niciodată în magazine: deodorante FA, 8x4, Impulse sau Bac, săpunuri Rexona și Nivea. Imaginea lor, așa adunate la un loc cum erau, cu ambalajele lor colorate, era ceva incredibil pentru sfîrșitul anilor ’80. Am aflat că mărfurile proveneau din micul trafic permis în zona din apropierea graniţei cu Ungaria, dar nici acolo nu se vindeau pur și simplu oricui. Cînd am vrut să cumpăr, vînzătoarea m-a întrebat cîte ouă am. Văzîndu-mă stupefiat, mi-a explicat că la fiecare 10 lei din costul unui astfel de produs, de import, trebuia adăugat un ou din partea cumpărătorului. Chiar așa! Pe piață nu se găseau ouă, iar gazda mea, care avea găini, mi-a spus că îmi poate oferi orice doresc, în afară de ouă. Era ceva absurd, cum numai în comunism se poate întîmpla.
Pe străzile din centrul localității erau amplasate difuzoare la care se auzeau cîntece și ode de preamărire a conducătorului suprem și laude la adresa marilor realizări ale partidului comunist. Cred că fuseseră montate chiar atunci, dat fiind că se apropia cel de-al XIV-lea congres (care, slavă Domnului, avea să fie și ultimul). Nu vreau să mă gîndesc la cei care locuiau în apropierea acelor difuzoare. Să fii obligat să asculți întruna propagandă comunistă era o situație mai rară la noi. S-ar putea spune că era tot un fel de import, mai întîrziat, dar din altă țară a cărei graniță era și ea foarte apropiată de acele locuri: URSS. Tot atunci circula și o patrulă militară prin centrul Seiniului. Cum regimurile comuniste începuseră deja să scîrțîie prin toată Europa de Est, conducerea de la București apela la asemenea demonstrații de intimidare, chiar și prin locurile cele mai îndepărtate. În acea toamnă, atmosfera era cît se poate de sumbră și încărcată.
Am trecut din nou prin Seini recent, după aproape 37 de ani, într-o zi însorită de toamnă. N-am mai găsit strada și casa în care am locuit pe atunci (nici n-am căutat insistent), și am reușit să provoc uimirea unui localnic, că vede pe străduța lui o mașină cu număr de București. Am recunoscut însă mult prea bine centrul localității. Magazinul universal e tot magazin și arată la fel de jalnic, galben și urît. N-am mai intrat înăuntru. Drumul pînă la gară, de care-mi amintesc că era plin de noroi, e acum o stradă asfaltată, cu rigole și pistă de biciclete (se pare că doar de vreo trei ani). Gara propriu-zisă nu s-a schimbat deloc. Țin minte cum am mers într-o după-amiază să iau trenul pînă la Satu Mare, unde voiam să ascult un concert al filarmonicii, în care solist era Ștefan Ruha. Cred că văzusem un afiș cu el în Seini, că altă modalitate de informare nu exista. Am urcat într-un tren ca din western-uri, cu plasă de sfoară pentru bagaje deasupra locurilor, care pînă și în România de atunci părea ceva total învechit, cu vagoane înguste, avînd cercevele de lemn la ferestrele care, deși mici, au fost luate la țintă cu pietre de niște copii zdrențăroși de pe un cîmp. Astăzi nu cred că mai aruncă cineva cu pietre în trenuri ca să se distreze, dar am citit că destul de recent, în mica gară amintită, impiegatul de mișcare a fost bătut crunt de doi tineri, condamnați ulterior la închisoare pentru tentativă de omor.
După depresia pe care o trăiam la Seini, sala filarmonicii din Satu Mare mi s-a părut ca un vis ireal de frumos. Astăzi, pe lîngă aceeași clădire splendidă care adăpostește filarmonica sătmăreană, există un pasaj pietonal numit Ștefan Ruha. În interiorul sălii pe care am ținut s-o văd din nou, am dat peste o repetiție la opera Carmen, cu Tiberiu Soare dirijor. În sfîrșit, mi-aduc aminte că în 1989, la intrarea în acea sală magnifică, nu știam cum să-mi curăț de pe pantofi noroiul căpătat de pe ulița spre gara din Seini. La întoarcere, pe același drum, într-o beznă deplină, tot ce reușisem să dau jos s-a pus la loc și mai dihai. Odată ajuns acasă, la gazdă, am înțeles că se întrerupsese curentul electric în toată localitatea. Se întîmpla foarte des. Acum, după atîta amar de vreme, trebuie să recunosc că impresia mea e tristă: Seiniul arată cam prea puțin schimbat.
Credit foto Primăria Seini: Wikimedia Commons
.jpg)
