Democrația depinde – în modul de exercitare a puterii – de dimensiunile corpului său politic. În Cetatea Atenei sau în Cetatea Romei (în perioada republicană), numai bărbații erau cetățeni, cu drept de vot. Corpul politic al democrației era restrîns, fiind posibilă participarea tuturor cetățenilor la adoptarea celor mai importante hotărîri pentru viața cetății. Așa-numita democrație participativă era însă limitată și în acele condiții. Femeile, copiii, sclavii și străinii nu aveau drept de vot. Participarea tuturor membrilor comunității în procesul de exercitare a puterii ar fi posibilă numai într-un model utopic. În perioada modernă, cînd națiunea a devenit corpul politic al democrației, iar teritoriul statului a fost extins de la granițele unei cetăți sau ale unui oraș pînă la granițele naționale, a fost preluată din dreptul privat și adaptată în dreptul public ideea de reprezentare. Raportul de reprezentare și puterea de reprezentare sînt denotațiile esențiale ale acestei idei.
În dreptul privat, reprezentarea a permis extinderea sferei juridice a persoanei și dezvoltarea comerțului, reprezentanții putînd încheia acte juridice în numele și/sau pe seama reprezentaților (de multe ori, la mare distanță de aceștia), pe temeiul unei puteri de reprezentare (a unui mandat). Multă vreme reprezentantul a fost considerat doar un alter ego al reprezentatului. Ca urmare, puterea de reprezentare era expresia voinței reprezentatului, reprezentantul fiind doar un simplu purtător al acestei voințe. Sub influența doctrinei germane de drept privat, înțelegerea puterii de reprezentare a evoluat, voința reprezentantului avînd un rol din ce în ce mai mare privind alegerea modalităților concrete de îndeplinire a misiunii acordate de reprezentat. Puterea de reprezentare a fost înțeleasă astfel ca o „capsulă” în care sînt reunite voința juridică a reprezentatului, într-o formă obiectivată, adică deja exprimată, și voința juridică a reprezentantului, într-o formă potențială, care se va exprima în viitor.
Rafinată în dreptul privat timp de peste două milenii, din dreptul roman și pînă astăzi, ideea de reprezentare a suferit o transformare esențială cînd a fost preluată în dreptul public. Sistemele electorale moderne, elaborate în raport cu extinderea corpului democratic la nivel național, au schimbat atît configurația și natura raportului de reprezentare, cît și conținutul puterii de reprezentare. Sub primul aspect, partidele politice au devenit intermediari între cetățeni (reprezentați) și parlamentari (reprezentanți). Raportul de reprezentare dintre cetățeni și parlamentari a fost dublat de raportul de reprezentare dintre parlamentari și partidele care i-au propus și i-au susținut în campania electorală. Ambele raporturi sînt politice, iar nu juridice. Sub cel de-al doilea aspect, în puterea de reprezentare, care nu mai este o noțiune juridică, ci una politică, voința alegătorilor (a reprezentaților) a devenit generală și orientativă, în funcție de programele partidelor pe care le-au votat, iar voința aleșilor (a reprezentanților) s-a autonomizat, prin consacrarea mandatului reprezentativ, cu consecința interzicerii mandatului imperativ. Într-adevăr, mandatul imperativ este posibil numai într-un raport juridic, iar nu într-un raport politic.
Această evoluție conceptuală se regăsește în art. 69 din Constituția României, care are titlul „Mandatul reprezentativ”, din care rezultă că parlamentarii își exercită mandatul în serviciul poporului, iar mandatul imperativ este nul. La puțin timp după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 44/1993, a statuat că raporturile parlamentarului cu alegătorii și cu partidul său „sînt raporturi morale, politice, dar nu juridice […] singura posibilitate pe care o are partidul sau alegătorii nemulțumiți de activitatea unui deputat este să nu îl realeagă […] de aceea, încetarea mandatului de deputat se poate produce numai la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, a pierderii drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces [potrivit art. 67 alin. (2) din Constituție]”. În plus, instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 1461/2019, a mai precizat că „odată cu dobîndirea calității de membru de partid, cetățeanul își asumă și obligația statutară de a respecta disciplina internă a partidului. Or această obligație și-o asumă cunoscînd rigorile instituite de statutul partidului și fiind conștient de consecințele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică dintre acestea fiind excluderea din partid”. Interdicția mandatului imperativ nu este deci incompatibilă cu obligația politică de a respecta disciplina internă a partidului. Programele politice prezentate și dezbătute în campaniile electorale nu pot fi îndeplinite în practica parlamentară fără respectarea acestei discipline. Dar încălcarea hotărîrilor partidului nu poate determina încetarea calității de parlamentar. Cînd un parlamentar are convingerea că trebuie să voteze altfel decît a stabilit partidul său, el poate demisiona din partid, iar dacă nu o face, partidul îl poate sancționa, inclusiv prin excludere.
Este o gravă eroare judiciară desființarea hotărîrii politice a unui partid, prin care se stabilește strategia de vot în Parlament în legătură cu adoptarea unei hotărîri sau a unei legi, cu motivarea că s-ar încălca interdicția constituțională a mandatului imperativ. În plus, fiind vorba de o hotărîre politică, iar nu de un act juridic, atacarea acesteia nu intră în sfera competenței generale a instanțelor judecătorești (în sensul că nu sînt justițiabile chestiunile politice s-a pronunțat și Curtea Supremă a Statelor Unite în cauzele Baker v. Carr din 1962 și Flast v. Cohen din 1968). Cum tot Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 530/2013, contestarea în justiție a unei hotărîri politice este posibilă numai dacă generează consecințe juridice, cum se întîmplă atunci cînd excluderea dintr-un partid politic determină pierderea mandatului de ales local.
Prin asemenea erori judiciare se estompează granița dintre sfera activității politice și sfera activității judiciare. Juridicizarea activității partidelor și politizarea activității judiciare sînt două efecte extrem de periculoase pentru funcționarea democrației constituționale.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
