În ultimele trei decenii, economia a sărbătorit ceea ce ea numește o „revoluție de credibilitate”. Înarmați cu experimente naturale, studii controlate aleatorii și tehnici statistice din ce în ce mai sofisticate, economiștii susțin că au devenit mai puțin ideologici și în mai mare măsură științifici. Disciplina se mîndrește acum că poate răspunde la întrebări cu fapte și dovezi, mai degrabă decît cu teorii și ipoteze.
La baza acestei transformări se află un paradox. Pe măsură ce economia a devenit mai bună la identificarea faptelor, a devenit mai slabă la înțelegerea forțelor care le generează. Economiștii de astăzi ne pot spune cu o precizie remarcabilă dacă o anumită politică afectează ocuparea forței de muncă, frecvența școlară, productivitatea întreprinderilor sau veniturile gospodăriilor. Dar e puțin probabil ca ei să se întrebe, mai întîi de toate, de ce piețele muncii, sistemele de învățămînt, întreprinderile sau inegalitatea iau forma pe care o au.
Ceea ce nu este o problemă nouă. Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, economistul Paul Baran de la Universitatea Stanford a avertizat în privința „erorii concretizării greșite” – adică tendința de a confunda faptele observabile cu realitatea obiectivă – în științele sociale. Spre deosebire de legile fizicii, faptele sociale nu provin din natură. Nivelurile salariale, ratele sărăciei, distribuția bogăției, rezultatele educaționale și modelele de ocupare a forței de muncă sînt produse ale unei serii de forțe și factori generați de om, precum instituțiile, relațiile de putere și conflictele sociale. Orice știință socială care le tratează pur și simplu ca date riscă să confunde rezultatele cu cauzele.
Unele dintre cele mai apreciate realizări ale disciplinei demonstrează că economia contemporană comite din ce în ce mai des tocmai această greșeală. Studiile privind mobilitatea socială, în special cele referitoare la lucrarea lui Raj Chetty de la Harvard și ale colaboratorilor săi, au arătat cum cartierele, școlile și mediile sociale locale modelează șansele în viață și mobilitatea socială intergenerațională.
Cercetările privind salariul minim, începînd cu clasicul experiment natural al lui David Card și Alan Krueger, care compară restaurantele de tip fast-food din New Jersey și Pennsylvania, au generat dovezi influente care arată că majorările salariului minim nu reduc neapărat ocuparea forței de muncă. Card, împreună cu Guido Imbens și Joshua Angrist, a cîștigat ulterior un Premiu Nobel pentru o muncă ce a „revoluționat cercetarea empirică” și a transformat capacitatea economiștilor de a răspunde la întrebări cauzale.
Abhijit Banerjee și Esther Duflo de la MIT, împreună cu Michael Kremer de la Universitatea Chicago, au primit Premiul Nobel pentru o „abordare experimentală privind reducerea sărăciei la nivel global”, care s-a bazat pe studii controlate randomizate pentru a putea identifica măsuri eficiente. De la nivelul de educație la ratele de vaccinare, mulți economiști consideră că rezultatele acestor experimente pot transforma politica de dezvoltare.
Toate aceste realizări sînt valoroase. Dar, în fiecare caz, economiștii raportează rezultate, ceea ce este diferit de identificarea cauzelor fundamentale. A determina modul în care o creștere a salariului minim afectează ocuparea forței de muncă nu este același lucru cu a arăta de ce salariile rămîn scăzute. A explica cum cartierele influențează mobilitatea socială nu este același lucru cu a descifra motivele pentru care segregarea și inegalitatea spațială persistă. Identificarea măsurilor care îmbunătățesc rata de vaccinare nu e același lucru cu înțelegerea fundamentelor sociale și economice ale sărăciei.
Această abordare – studierea ajustărilor din interiorul sistemului (ce se întîmplă cînd o variabilă se modifică), mai degrabă decît a sistemului în sine (cum au apărut variabilele) – este din ce în ce mai răspîndită. O metaanaliză a peste 44.000 de lucrări de cercetare în domeniul economiei arată că ponderea afirmațiilor documentate prin metode de inferență cauzală (spre deosebire de afirmațiile generale) a crescut vertiginos de la 4% în 1990 la aproape 28% în 2020 și că metodele de inferență cauzală sînt din ce în ce mai apreciate de revistele de prestigiu.
Pe măsură ce economia devine din ce în ce mai capabilă să producă cunoștințe credibile despre segmente ale realității, ea riscă să devină mai puțin capabilă să înțeleagă imaginea de ansamblu. Unii ar putea susține că acesta este prețul rigurozității științifice. Marile întrebări despre capitalism, putere, clasă socială sau structuri sociale sînt greu de verificat empiric. E mai bine să răspundem în mod temeinic unor întrebări restrînse decît să răspundem aproximativ unor întrebări vaste. Dar acest argument ratează, în ciuda meritelor sale, faptul că cercetarea economică nu se limitează la a oferi răspunsuri; ea definește totodată ce anume constituie o întrebare legitimă.
Tratarea ordinii sociale ca pe o stare statică are consecințe intelectuale și politice. O știință socială care nu investighează structura de bază a unei societăți tratează instituțiile, dinamica puterii și inegalitățile care generează probleme economice ca fiind oarecum naturale și chiar imuabile. Statu quo-ul nu e menținut printr-o pledoarie ideologică explicită, ci prin omisiune analitică. O disciplină dedicată obiectivității devine un vehicul pentru apologetică.
Avertismentul lui Baran rămîne la fel de relevant astăzi ca în ziua în care l-a formulat pentru prima dată. Cel mai mare pericol cu care se confruntă economia nu este ideologia deghizată în știință. Este convingerea că știința poate progresa concentrîndu-se doar pe fapte observabile, fără a examina structurile care le modelează. Identificarea efectelor cauzale își are locul său, dar dacă faptele sînt separate de forțele sociale care le stau la bază, ceea ce pare a fi cunoaștere obiectivă ar putea forma o imagine parțială și chiar înșelătoare.
Remediul nu constă în abandonarea cercetării empirice. Ci, mai degrabă, în a asigura că urmărirea cauzalității nu înlocuiește căutarea explicației. Dincolo de identificarea efectelor cauzale în cadrul aranjamentelor existente, economiștii trebuie să investigheze modul în care aceste aranjamente sînt produse, reproduse și contestate. Abia atunci analiza empirică poate deveni cu adevărat critică, în loc să slujească ca o apologie sofisticată a statu quo-ului. Așa cum spune Baran, „refuzul de a accepta oricare parte a întregului ca fiind dată sau de a o trata ca fiind imună la analiză” este o „necesitate ineluctabilă”.
Scopul științelor sociale nu este acela de a măsura lumea așa cum este, ci de a explica de ce este așa și cum ar putea fi altfel. Cînd economia uită această distincție, ea riscă să devină o știință obedientă. Marea ironie a științelor economice contemporane este că nu au fost niciodată mai riguroase – sau mai puțin ambițioase.
Carolina Alves este profesoară asociată de Economie la Institute for Innovation and Public Purpose al University College London și membră a Girton College la Universitatea din Cambridge.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
.jpg)
