Am pornit acest Dosar de la o întrebare simplă: mai avem de ce să zîmbim? În mijlocul tuturor dezastrelor, al războaielor și conflictelor permanente, transmise în direct, al precarității și polarizării cotidiene, m-am întrebat dacă mai avem lucruri care ne fac să zîmbim în ciuda greutăților. Aveam în minte și zîmbetul enigmatic al Giocondei, dar și zîmbetul din toată inima al unui copil, zîmbetele politicienilor, sub care nu știi niciodată ce se-ascunde, zîmbetele de corporație, impuse, dar și zîmbetele amare aruncate pe furiș în cîte-o ședință, zîmbetul american, cu toți dinții, și zîmbetul plin de pozitivitate toxică, cea care ne cere să ne arătăm fericiți la comandă. Oricum l-ai privi, zîmbetul are multe valențe.
Dacă cercetăm istoria, zîmbetul nu a fost întotdeauna privit ca expresie a bucuriei. Statuile grecești arhaice zîmbesc enigmatic, dar portretul european a evitat multă vreme gura deschisă, care era, în schimb, asociată cu vulgaritatea, boala sau nebunia. Istoricul Colin Jones remarcă apariția zîmbetului „cu dinți“ în portretistica franceză din secolul al XVIII-lea, iar scandalul stîrnit în 1787 de autoportretul pictoriței Élisabeth Vigée Le Brun, care s-a pictat surîzînd, cu dinții la vedere, arată cît de nou era gestul în acea perioadă. Fotografiile din epoca victoriană rămîneau serioase în parte din motive tehnice, în parte pentru că aceea era eticheta vremurilor. Kodak a făcut din zîmbet un reflex al fotografiei, transformat apoi în emblemă prin ilustrația zîmbăreață a lui Harvey Ball, din 1963. De acolo, drumul spre surîsul comercial a fost scurt.
Textele colaboratorilor mei la Dosar cuprind în ele toată neliniștea existențială pe care o simțeam și eu. În articolele lor, zîmbetul apare și drept mască, dar și ca absență sau amintire. Cătălina Dumitrescu scrie despre „iluzia lucidității cinice“ și despre cum neîncrederea a ajuns să pară inteligență, iar zîmbetul, naivitate. Totuși, afirmă ea, nu-i nevoie nici să zîmbim permanent și nici să transformăm bucuria într-o obligație în plus. Ioana Cristina Casapu vorbește despre singurătatea migrantei, precaritate și ce se întîmplă cînd un sistem hotărăște cine are voie să devină mamă și cine nu, lipsindu-te de motivul de-a zîmbi. Andrei Manolescu povestește cu umor despre zîmbetul reflex al lui Ion Iliescu și privirea pierdută în zare. Ioan Stanomir distinge între zîmbetul fad al imaginilor perfecte și alt zîmbet, adus de nostalgie și de memorie. George Moise, pe de altă parte, discută mitul politeții nipone și ne arată zîmbetul sub forma datoriei sociale, dar și ca formă de stăpînire de sine și de liniște. Romina Hamzeu scrie despre pierderea celei care i-a ținut loc de mamă și despre cum se reconstruiește o viață prin gesturi mărunte. Textul ei nu conține nici măcar o dată cuvîntul „zîmbet“, dar e cel mai convingător argument pentru ce ne ține de fapt în viață.
În cele din urmă, eseurile subliniază că zîmbetul de care avem nevoie azi nu e cel din reclame, ci unul mai subtil și mai dificil de obținut. E surîsul care arată că n-am renunțat să mergem tot înainte.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
