Cu forțele antisistem la porțile Puterii în Franța și Germania, unii caută soluții de ultim moment, în contextul politic învolburat de iureșul demolatorilor și panica partidelor tradiționale. Cît de ascultat mai este, însă, un Jacques Attali cînd avertizează: „Nu vă lăsați păcăliți de cei care denunță sistemul”?
El însuși calificat drept „unul din artizanii sistemului”, de către un parlamentar al partidului lui Le Pen, Attali amintește că lupta antisistem, văzut ca „totalitate responsabilă pentru toate crizele, războaiele și mizeriile”, a fost o coordonată comună a fascismului italian, nazismului și comunismului.
Retorica extremelor interbelice împotriva „partidelor de sistem”, a „politicienilor de sistem” și a „presei de sistem” este folosită, astăzi, de cei doi lideri pe care sondajele îi indică favoriți pentru finala prezidențială din Franța, de anul viitor: Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon. Și Trump în SUA, Mișcarea Cinci Stele în Italia, Podemos în Spania, AfD în Germania și-au construit campaniile politice pe bătălia cu dușmanul denumit generic „sistemul”.
„În fiecare caz, metoda este identică: o multitudine de cauze de nemulțumire sînt reunite într-un singur cuvînt, care nu are nevoie de o definiție stabilă pentru a genera sprijin. Sistemul este, așadar, o figură de stil, un dispozitiv retoric, a cărui principală virtute este de a-l determina pe fiecare ascultător să-și recunoască propriul dușman” în „sistem” – așa sintetizează noua realitate politică fostul consilier al președintelui Mitterrand, devenit în anii ’90 primul președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
Mai e suficientă, însă, lecția istoriei, evocată de economistul și eseistul francez, că „oricine denunță un sistem prefigurează ani întunecați”?
Nu ar fi mai eficientă confruntarea cauzei majore a tensiunilor ce zguduie politica lumii? „Cetățenii sînt, pe bună dreptate, frustrați de faptul că un sistem economic, care generează atît de multă bogăție, lasă atît de mulți oameni să se chinuie să facă față cheltuielilor”, punctează Joseph Stiglitz. Cîștigătorul Nobelului pentru economie a tras semnalul de alarmă încă din 2012 cu privire la „prețul inegalității” – în plan economic (de frînare a creșterii), social (de erodare a coeziunii) și politic (de subminare a democrației).
A fost nevoie de o succesiune de crize, după cea financiară din 2008, pentru a se vedea că diagnosticul lui Stiglitz a fost corect.
Între timp, prăpastia inegalității s-a căscat hidos: din bogăția creată în lume după anul 2000, 41% a ajuns la 1% dintre cetățeni. Iar celei mai sărace jumătăți a umanității i-a revenit doar 1% din bogăție.
De peste un deceniu, specialiști ca Stiglitz subliniază că exacerbarea inegalității este rezultatul unor decizii politice. Acum, a venit momentul decontului politic.
Căci unde au fost social-democrații europeni cînd clasa muncitoare și-a pierdut puterea de cumpărare și locurile de muncă? Consecința este plecarea votanților Partidului Socialist francez către Adunarea Națională și a celor ai SPD spre Alternativa pentru Germania (AfD), iar la noi a alegătorilor PSD spre AUR...
Unde au fost popularii europeni cînd principalul lor exponent, Angela Merkel, a deschis porțile Europei pentru milionul de sirieni, cu riscurile de securitate și frustrările identitare adiacente? Urmarea e amplificarea suportului pentru forțele anti-imigrație...
Unde au fost liberalii europeni cînd UE a ratat startul revoluției tehnologice? Rezultatul e că, din 2008 încoace, Europa pierde constant teren în cursa economică cu SUA și China...
„Inegalitatea extremă nu e o fatalitate”, ne încurajează dl Stiglitz. Dar există cu adevărat voință politică pentru schimbarea majoră – de lideri și viziune – necesară refacerii contractului social, care a fost grav compromis de cercul vicios al politicilor „de sistem”, promovate de oameni „de sistem”, în folosul marilor averi „de sistem”?
Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
