Am citit recent o anchetă jurnalistică despre măsurile coercitive ale școlii comuniste față de elevii acelor vremuri. Cu excepția ultimilor doi ani de facultate, am parcurs ciclul educațional (primar, gimnazial, liceal și parțial superior) în epoca menționată, așa încît am recunoscut imediat imaginile invocate de cei intervievați, oameni din generația mea. Examene deosebit de grele și caracterizate, pretutindeni, de o concurență uriașă, consecințe sociale grave dacă nu reușeai să le iei, dascăli duri, stabilimente paideice austere (în mare măsură, similare unor unități militare), disciplină de fier și adesea folosirea corecțiilor fizice asupra copiilor. Acest ultim aspect îi interesa cu precădere pe ziariști, probabil tineri, născuți după 1990 și uimiți că un astfel de lucru putea să se întîmple în învățămîntul românesc ceaușist. Da, se întîmpla și, culmea, în mentalul colectiv al populației școlare de atunci, reprezenta o formă de normalitate a educației. Cei chestionați în anchetă își aminteau – interesant, cu umor, nu cu resentimente – cum, pedepsiți fiind pentru te miri ce, erau puși la colțul clasei, cu mîinile pe tablă, să stea în picioare toată ora sau chiar trași de perciuni, de urechi, de obraji, loviți cu rigla peste degete și uneori pălmuiți.
În liceul unde am învățat eu, am văzut și chestii mai drastice: un profesor de sport aruncînd, prin surprindere și cu forță, mingea de handbal în figura unui elev „obraznic”, elev care a căzut în șezut din cauza impactului violent, un maistru scos din sărite lovind cu pumnii și cu picioarele un învățăcel căruia nu-i ieșise, în atelier, tăietura barei de fier la milimetru și o doamnă dirigintă trăgînd o fată de codițe, aproape pînă la smulgerea părului, pentru că își uitase panglica acasă. Anomalii fără îndoială, intrate însă, repet, în mentalitarul de grup. Toată lumea le considera naturale, o parte din construcția „sănătoasă” a „omului nou”, personajul mesianic din intervalul „socialismului multilateral dezvoltat”. Într-un curs de pedagogie litografiat (scris prin anii ’60), după care studiam și noi, filologii viitori profesori, spre finele anilor ’80, în capitolul „Măsuri punitive pentru optimizarea procesului de învățare”, se afla la loc de cinste bătaia (urecheala, perciuneala, plesneala și articularea palmelor cu bățul). Rîdeam noi, e adevărat, că așa o prostie fusese trecută ca principiu științific într-un curs, dar ea nu ne era nefamiliară.
În deceniile din urmă, sub cupola liberalismului, asemenea orori au dispărut, din fericire, din procesul educațional, însă ne-am mișcat către polul opus. Am mers înspre decredibilizarea autorității profesorale, înspre transformarea învățămîntului într-o sulfuroasă bătaie pe burtă între maestru și discipol. Filozofia motivațională, dusă pînă la desconstrucția alterității prin exacerbarea „sinelui imperial”, ideologia incluziunii fără frontiere și fără regulile bunului-simț, metafizica depersonalizantă a pluriidentitarismului pernicios și doctrina egalitarismului handicapant au reușit să distrugă imaginea autorității unui domeniu unde autoritatea – bineînțeles, cea izvorîtă din intelect, iar nu din forța fizică – reprezintă cheia succesului. A cui ar fi vina? Greu de spus și, ultimativ, prea puțin important, avînd în vedere răul deja produs. Se poate arăta, cu siguranță, spre psihopedagogii vremurilor din urmă, care au aderat la sisteme de idei educaționale preluate frecvent fără gîndire critică, neadaptate și pesemne neînțelese exact de la bun început. Poate fi învinuit și mediul politic, în mod mizerabil indiferent față de învățămînt de decenii. La fel incompetența administratorilor educaționali de la diverse niveluri. Nici părinții nu sînt străini de vicierea autorității profesorale, prin intruziunile lor nefirești în procesul de formare a copiilor, părinți dornici să transforme atmosfera școlară într-o feerie bucolică, uitînd că educația se face prin efort și sacrificiu. Dincolo de crizele de tot soiul, de la cele politice la cele economice și morale, impresia mea rămîne totuși că principala problemă a școlii românești apare din lipsa autorității. A autorității profesorale, fără de care exercițiul paideic devine futil.
În 2018, am participat la un congres internațional dedicat lui C.S. Lewis. Au venit acolo mulți profesori de la Oxford și Cambridge, universități unde Lewis a predat. Toți îi fuseseră studenți. Un cuvînt care s-a repetat îndelung în distinsa adunare a fost awe. Acest termen englezesc înseamnă, în principiu, teamă, dar implică de fapt o „teamă” pozitivă, admirativă, vecină cu venerația, înaintea cuiva. Universitarii respectivi mărturiseau că, de cîte ori intra Lewis (un om religios și blînd) în amfiteatru, simțeau awe, un awe pe care se întemeia întregul excurs paideic ulterior. Dacă am readuce starea de awe în școală, cred că am mai avea o șansă.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
.jpg)
