A fi informat, astăzi, pare să însemne a fi neliniștit. Războaie transmise în direct, polarizare care transformă vecini, prieteni, familii în tabere, crize climatice și economice, o erodare lentă a încrederii în instituții și în alți oameni. În acest peisaj, cei care practică cinismul capătă aura lucidității. Sînt cei care nu mai așteaptă nimic de la ceilalți și, implicit, nu mai pot fi dezamăgiți, deci răniți. Să fii suspicios e un veritabil mecanism de protecție, ce pare să devină o dovadă de inteligență, în vreme ce disponibilitatea de a vedea binele în oameni și de a zîmbi devine naivitate.
Cu toate astea, în ciuda atitudinii cinice cultivate, la coadă sau într-un tramvai aglomerat un necunoscut ne zîmbește, iar noi îi zîmbim spontan. Alteori, întîlnim un om care ne place, schimbăm cîteva cuvinte și ne trezim rîzînd împreună, iar pentru o clipă grijile nu ne mai ocupă întregul spațiu interior, iar între neîncrederea care se instalează cu trecerea anilor și zîmbetul care apare într-o fracțiune de secundă se află ceea ce ne face să rămînem oameni în vremuri grele. E acel ceva care ne face să recunoaștem binele atunci cînd îl întîlnim și să nu renunțăm la bucurie doar pentru că avem suficiente motive de îngrijorare.
Psihiatrul Paul Conti vorbește, într-un podcast, despre cinism nu doar ca despre o opinie asupra lumii, ci și ca formă de apărare a sănătății mintale. Acesta descrie felul în care cinismul, sarcasmul și umorul folosite ca arme ajung să ne îndepărteze de recunoștință, de ceilalți și de propriile resurse psihologice. În reflecțiile sale despre impulsul generativ, vorbește despre dorința profund umană de a contribui, de a crea și de a face ceva bun pentru ceilalți. Cinismul împinge însă această dorință în plan secund; mai ales atunci cînd experiențele de viață ne-au învățat să anticipăm dezamăgirea, cinismul ne protejează, dar o face asemenea unei cicatrici, ne acoperă rana și, în același timp, ne reduce mobilitatea.
Cercetătorii în psihologie socială Olga Stavrova și Daniel Ehlebracht au investigat ceea ce au numit „iluzia geniului cinic“ – tendința de a considera persoanele cinice mai inteligente și mai competente. Analizele lor, realizate pe date provenite din mai multe țări, nu au confirmat această presupunere, dimpotrivă, convingerile cinice s-au asociat, în medie, cu performanțe mai scăzute la anumite măsurători cognitive. Ei au observat de asemenea și o asociere între cinism și venituri mai mici, sugerînd că neîncrederea generalizată poate limita cooperarea și oportunitățile ce decurgdin ea, fiind doar o statistică, nu dovada că orice persoană cinică e mai puțin inteligentă sau că neîncrederea produce inevitabil eșecul.
Este un mecanism psihologic întînit în practica clinică: cine se așteaptă permanent la rea-credință va ajunge să se poarte defensiv, să interpreteze ambiguitatea ca ostilitate și să primească, la rîndul său, răspunsuri defensive. În felul acesta, o convingere despre ceilalți contribuie la producerea experiențelor care par să o confirme. Asta nu înseamnă că trebuie să avem încredere în oricine – prudența este necesară și, deseori, neîncrederea este pe deplin justificată –, dar devine problematic cînd transformăm experiențele negative în reguli universale despre natura umană și cînd nu mai credem că putem fi surprinși și în bine.
Profesorul de psihologie Jamil Zaki de la Stanford scrie, în cartea sa Hope for Cynics, cum presupunem că omul care se așteaptă la ce e mai rău de la ceilalți e mai realist și mai greu de păcălit. Argumentează, pe baza cercetărilor despre încredere și comportament prosocial, că oamenii tind sistematic să subestimeze bunătatea, disponibilitatea de a ajuta și dorința de conectare a celorlalți. Conceptul central pe care îl propune este hopeful skepticism – scepticismul plin de speranță, care nu presupune „să ai încredere în toată lumea“ și nici că „oamenii sînt buni“, ci dimpotrivă, te împinge să verifici dovezile, dar să nu transformi neîncrederea într-o concluzie anticipativă despre oameni. Pentru Zaki, speranța nu e optimism naiv, ci o poziție compatibilă cu gîndirea critică și cu actualizarea convingerilor în funcție de dovezi, iar cinismul e o concluzie care se construiește în timp, însă zîmbetul e un răspuns aproape instantaneu.
Au fost studiate reacțiile musculare ale unor oameni cărora li s-au arătat fotografii cu fețe zîmbitoare, unde activitatea mușchilor implicați în zîmbet apărea în cîteva sute de milisecunde și, chiar atunci cînd imaginile erau prezentate foarte scurt, deși participanții nu raportau conștient că văzuseră o expresie fericită, ei zîmbeau. Atunci cînd au privit fețe zîmbitoare, activitatea mușchiului zigomatic – implicat în zîmbet – a crescut în numai cîteva sute de milisecunde. Dar și mai surprinzător a fost că reacții faciale corespunzătoare apăreau chiar și atunci cînd imaginile cu fețe fericite sau furioase erau prezentate pentru numai 30 de milisecunde și mascate imediat, astfel încît participanții nu le puteau identifica în mod conștient. Expresia celuilalt pare, așadar, să pună în mișcare și chipul nostru înainte ca deliberarea conștientă să aibă prea multe de spus.
Neurologia ne oferă o explicație suplimentară. Există circuite parțial distincte pentru zîmbetul voluntar și pentru cel spontan, emoțional; dovada vine inclusiv din observațiile clinice, unii pacienți cu anumite leziuni cerebrale nu pot zîmbi simetric atunci cînd li se cere, dar reușesc să o facă firesc atunci cînd aud o glumă, iar la alții disocierea apare în sens invers. Este o demonstrație fascinantă a faptului că zîmbetul pe care îl oferim din politețe și cel care ne apare spontan pe chip nu sînt produse prin mecanisme identice, deși e folosită aceeași musculatură. Multă vreme, zîmbetul care implica contracția mușchilor din jurul ochilor a fost considerat un indicator al bucuriei autentice, însă cercetările ulterioare au nuanțat concluzia, arătînd că oamenii pot produce voluntar și această expresie, iar prezența ei nu garantează sinceritatea. Nu avem, așadar, un detector facial infailibil al autenticității și poate că este mai bine așa, deoarece în relațiile umane nu putem înlocui cunoașterea celuilalt cu interpretarea cîtorva mușchi faciali. Rădăcinile zîmbetului sînt, de altfel, mult mai vechi decît regulile noastre de politețe. Sugarii încep să zîmbească social în jurul vîrstei de șase-opt săptămîni, iar copiii nevăzători din naștere dezvoltă expresii spontane de bucurie, fără să fi văzut vreodată un chip zîmbitor. Nu învățăm zîmbetul exclusiv prin imitație, dar învățăm, treptat, cui, cînd și în ce împrejurări să îl oferim.
Profesorul Robert Sapolsky explică faptul că fețele noastre sînt informație socială biologic extrem de importantă, procesată foarte rapid. Amigdala participă la detectarea expresiilor emoționale, în special a celor relevante pentru pericol, iar în cazul persoanelor cu leziuni ale amigdalei, acestea au dificultăți în recunoașterea unor expresii precum furia și frica. Mai mult, informația poate ajunge foarte repede la amigdală printr-o cale rapidă, înaintea procesării corticale mai precise. Avantajul e viteza, însă dezavantajul e că această primă evaluare poate fi greșită, fiind o scurtătură pe care o face creierul, fără a mai prelucra cognitiv informația, deoarece expresia celuilalt nu este pur și simplu o imagine, e o informație despre intenția lui față de mine. Literatura neuroștiințifică descrie expresiile faciale ca indicii prin care estimăm starea internă, intențiile și posibilele acțiuni ale celuilalt. Sapolsky insistă asupra unui lucru care demontează atitudinea cinică, anume că nu citim fețele obiectiv, ci citim starea propriului organism atunci cînd privim pe cineva. Într-o discuție despre liberul-arbitru, dă exemplul testosteronului: atunci cînd e la niveluri ridicate, persoana în cauză are o probabilitate mai mare de a interpreta o față complet neutră drept amenințătoare sau ostilă, fiind un efect legat de amigdală. Un nivel ridicat al testosteronului nu înseamnă că sîntem mai agresivi și suspicioși, ci doar evidențiază ce există bazal în noi. În cartea sa Behave, Sapolsky discută și faptul că testosteronul poate reduce mimetismul facial empatic care afectează identificarea emoțiilor din privirea celuilalt. Însă avem și reversul, – spre exemplu, oxitocina, un neuromediator chimic care, după cum au arătat studiile, atunci cînd este secretat în exces, face ca fețele furioase sau amenințătoare să fie percepute ca mai puțin amenințătoare, concomitent cu diminuarea răspunsului amigdalian.
Practic, nu vedem pur și simplu o față, ci creierul încearcă, în fracțiuni de secundă, să afle ce intenție are omul din fața noastră, iar concluzia nu depinde numai de chipul lui, ci și de creierul celui care privește, deoarece așteptările noastre despre ceilalți ne influențează felul în care interpretăm. Percepția socială este interpretare, iar zîmbetul e informație socială, prin reacția amigdalei, ce apare în urma evaluării rapide a intenției, iar contextul transformă și el citirea unei fețe.
Revenind la zîmbet, știm că rădăcinile politeții se află în studiile primatologului Jan van Hooff, care a urmărit originile evolutive ale zîmbetului pînă la expresiile faciale ale altor primate. Una dintre acestea, dezvelirea tăcută a dinților, poate funcționa ca semnal de liniștire sau de non-amenințare. Rîsul pare să aibă legături evolutive cu altă expresie, gura relaxată și deschisă din timpul jocului. Desigur că zîmbetul uman a dobîndit funcții mult mai complexe, dar politețea noastră cotidiană păstrează ceva din această istorie a semnalelor sociale. Îi zîmbim unui necunoscut pentru a-i comunica bunăvoință, cînd intrăm într-o încăpere, cînd salutăm un vecin, cînd vrem să reducem stînjeneala unei întîlniri tocmai pentru că nu știm ce să spunem.
Zîmbetul îndeplinește trei funcții importante: recompensa, afilierea și dominanța. Un zîmbet poate exprima plăcere, poate comunica disponibilitatea de apropiere sau poate afirma superioritatea. Atenție, nu toate zîmbetele sînt binevoitoare, iar unele pot fi disprețuitoare sau agresive – spre exemplu, dacă ne gîndim la expresia noastră culturală „rîzi ca prostul“, care doare la propriu. De altfel, spunem despre cei din țările vestice că sînt ipocriți cînd zîmbesc politicos, fiind în realitate reci, pentru că mențin granițe relaționale, spre deosebire de noi, care sîntem calzi și onești. Aici avem o gîndire distorsionată, deoarece confundăm granițele puse de politețe cu intruziunea, iar bunăvoința moderată cu răceala.
Dar tocmai această diversitate face interesant zîmbetul afiliativ, cel prin care îi transmitem celuilalt că nu îl privim ca pe o amenințare. Este un gest mic, pe care îl repetăm de nenumărate ori fără să îi acordăm prea multă atenție, fără de care viața socială ar fi considerabil mai dificilă dacă am fi nevoiți să negociem verbal fiecare intenție pașnică. Zîmbetul face această muncă în locul nostru. Știm din experiență cît de ușor ne poate molipsi zîmbetul cuiva. Un copil începe să rîdă, iar adulții din jur îi răspund. Un prieten ne povestește ceva amuzant și, înainte să termine, zîmbim deja și, uneori, rîdem doar pentru că rîde celălalt. Rîsul e contagios, iar psihologii au descris contagiunea emoțională ca pe o tendință de a imita și sincroniza expresiile, mișcările și reacțiile celorlalți, ajungînd uneori să preluăm o parte din starea lor afectivă, iar prin cercetările despre „efectul cameleon“ s-a demonstrat că imitația discretă facilitează interacțiunea și crește simpatia reciprocă. Nu este un mecanism automat și universal, iar contextul relației în care sîntem contează. Imităm mai puțin expresiile persoanelor pe care le percepem ca adversari, iar aceeași emoție poate provoca reacții diferite în funcție de relația dintre noi. Bucuria unui prieten ne poate bucura, în timp ce succesul unui rival poate stîrni invidie sau disconfort, iar într-o lume polarizată, zîmbetul celuilalt poate deveni suspect înainte de a avea ocazia să ne apropie.
Cultura adaugă alt strat, iar oamenii zîmbitori nu sînt judecați la fel pretutindeni. În anumite contexte sociale caracterizate prin niveluri ridicate de corupție, zîmbetul poate fi interpretat mai frecvent ca semn de nesinceritate. Acolo unde încrederea socială este fragilă, pînă și expresiile de bunăvoință pot fi privite cu suspiciune, însă există și reversul: experiențele repetate de cooperare, amabilitate și apropiere contribuie la corectarea așteptărilor noastre despre ceilalți. Fiecare interacțiune în care cineva ne surprinde plăcut devine o mică dovadă că lumea nu e alcătuită exclusiv din oameni de care să ne temem.
Ar fi ușor să încheiem cu îndemnul „zîmbește și vei fi mai fericit“, dar lucrurile nu sînt atît de simple. Cercetările asupra feedback-ului facial arată că adoptarea voluntară a unui zîmbet poate influența într-o anumită măsură starea emoțională, însă efectul este modest și dependent de context, nu putem fi fericiți doar prin contracția unor mușchi faciali. Mai mult, zîmbetul poate deveni o obligație atunci cînd munca oamenilor implică să afișeze bunăvoință indiferent de ceea ce simt. Cercetările au arătat că discrepanța persistentă dintre expresia afișată și trăirea interioară poate contribui la epuizare. Un zîmbet impus, care nu lasă loc tristeții, furiei sau dezamăgirii, nu e semn de sănătate psihologică și nici nu cred că avem nevoie să transformăm fericirea într-o nouă obligație. Avem deja suficiente. Nu trebuie să fim permanent senini, recunoscători, optimiști sau veseli. Uneori, răspunsul adecvat la ce ni se întîmplă e tristețea, alteori furia, iar unele pierderi nu pot fi îndulcite prin nici un exercițiu de gîndire pozitivă.
Un pericol ce poate apărea e să ajungem să privim bucuria cu suspiciune, ca și cum ar fi o dovadă de superficialitate sau de indiferență față de suferința celorlalți. Să credem că, pentru a fi lucizi, trebuie să fim permanent îngrijorați. Sincer, nu cred că trebuie să alegem între luciditate și bucurie, ci mai degrabă să ne dăm voie să trecem de la zîmbet la rîs fără frică, deoarece rîsul rămîne una dintre cele mai plăcute forme de apropiere umană – și nu este o metaforă. Prin studii de imagistică, s-a constatat că rîsul împărtășit declanșează eliberarea de opioide endogene, substanțe implicate în reglarea durerii și a plăcerii, și diminuează răspunsul fiziologic la stres, inclusiv prin reducerea cortizolului. Asta nu înseamnă că rîsul este un tratament universal sau că trebuie să îi căutăm permanent beneficiile biologice, doar că perspectiva acestor descoperiri ne ajută să înțelegem cum o experiență aparent simplă poate avea o asemenea valoare pentru noi. După ce am rîs copios cu cineva, ne simțim mai relaxați, mai apropiați și mai puțin apăsați de propriile griji, și de aceea căutăm oamenii cu care putem rîde, deoarece în prezența lor ne putem desprinde puțin de vigilența cu care traversăm restul zilei. Nu mai trebuie să anticipăm fiecare pericol, să controlăm fiecare reacție sau să ne apărăm de orice posibilă dezamăgire.
Iar veselia se transmite de la unul la altul: e suficient să auzim rîsul cuiva drag pentru a începe să zîmbim sau să rîdem împreună fără să mai știm exact de la ce a pornit totul. În aceste momente de sincronizare afectivă, trăim o experiență comună care ne apropie fără să fie nevoie să explicăm prea multe, și nu întîmplător multe dintre amintirile noastre frumoase sînt legate de oameni alături de care am rîs copios, amintindu-ne de atmosfera și senzația că ne-a fost bine împreună.
În acest context, merită să ne întoarcem la cinism, deoarece acesta ne îndeamnă să păstrăm distanța, să nu ne lăsăm surprinși, să nu oferim prea multă încredere, pe cînd rîsul împărtășit presupune, dimpotrivă, o anumită disponibilitate de a lăsa garda jos. Și vreau să spun că asta nu înseamnă că oamenii cu care rîdem nu ne pot dezamăgi și nici că lumea devine mai sigură, ci doar că, pentru un timp, nu ne mai organizăm întreaga noastră experiență în jurul posibilității de a fi răniți. Putem să fim îngrijorați de ceea ce se întîmplă în lume și să ne bucurăm de o conversație, la fel cum putem să trecem printr-o perioadă dificilă și să rîdem cu un prieten, putem cunoaște nedreptatea, cruzimea și pierderea fără să renunțăm la frumusețea lucrurilor obișnuite. Iar preferata mea, pe care aș repeta-o și aș scrie-o cît de des pot, e că bucuria nu trebuie justificată prin absența suferinței și nici nu trebuie transformată într-un proiect permanent de optimizare a propriei stări de bine. Nu e nevoie să măsurăm fiecare zîmbet, să contabilizăm fiecare moment de recunoștință sau să transformăm rîsul într-o nouă recomandare pentru sănătate, ci doar să ne dăm voie să ne bucurăm pentru că ne este bine, să rîdem pentru că ceva e amuzant și să zîmbim pentru că ne place un om, iar asta e suficient.
Cred că e sănătos să nu căutăm să zîmbim permanent sau să ne forțăm să vedem partea bună a lucrurilor, însă cred că merită să ne păstrăm capacitatea de a recunoaște binele atunci cînd îl întîlnim, să nu trecem nepăsători pe lîngă oamenii care ne plac, care ne surprind prin generozitate, care fac lucruri frumoase sau care, pur și simplu, ne fac să rîdem. Sînt oameni care continuă să creeze, să ajute, să repare și să construiască, în ciuda dificultăților, care-și fac treaba cu simț de răspundere, care rămîn curioși, care își păstrează disponibilitatea de a învăța și care nu renunță la ceilalți doar pentru că au fost dezamăgiți. Întîlnirea cu ei ne poate aminti că realitatea este mai largă decît ceea ce ne provoacă teamă sau indignare, iar într-o lume în care avem suficiente motive să fim îngrijorați, să ne păstrăm disponibilitatea pentru bucurie e și o formă de a ne păstra libertatea interioară. Să zîmbim cuiva fără să așteptăm ceva în schimb devine pariul nostru că oamenii ne vor surprinde și în bine, și că luciditatea nu înseamnă să alegem cinismul ca mod ființial prin viață.
Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută și scriitoare. Cea mai recentă carte a sa, Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, a apărut la ZYX Books, 2025.
.jpg)
