Aflată la a treia ediție în limba română, la Editura Polirom (2024), cartea lui Ștefan Lemny își merită cu prisosință titlul: Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea. Deși narațiunea principală se desfășoară în secolul precizat în titlu, istoricul își îngăduie totuși de două ori să evadeze din acest cadru temporal.
Mai întîi, urmărind fascinația pe care o presupusă ascendență glorioasă a exercitat-o asupra domnitorului Dimitrie Cantemir și asupra lui Antioh, fiul acestuia, se trimite la o cercetare genealogică făcută de Șt. S. Gorovei, din care rezultă că istoria acestei familii coboară în timp pînă la un strămoș din secolul al XVI-lea, originile fiind pur românești. Dar nu de puține ori, ficțiunea este mai puternică decît documentele. Doi scriitori – unul, întemeietor al literaturii române, și altul, întemeietor al literaturii ruse – au preferat ficțiunea. În ediția engleză a Istoriei imperiului otoman, publicată în 1735, Dimitrie face o analogie între numele Cantemir și expresia Can-Temur, care ar însemna „sîngele lui Temur” sau, cu o semnificație mai largă, „persoanele care descind din sîngele lui Temur”. Concluzia fostului domnitor urmează în mod firesc: familia Cantemir descinde chiar din Timur-Lenk. Antioh, scriitorul și diplomatul rus, în corespondența cu Voltaire, îi cere să îndrepte eroarea făcută de acesta în Istoria lui Carol al XII-lea, în ediția din 1731; filosoful nu putuse să omită menționarea domnitorului român în această carte, regele suedez luîndu-și, într-un fel, revanșa după înfrîngerea de la Poltava, din 1709, prin consilierea armatei turcești, care a obținut victoria de la Stănilești, în 1711, împotriva oștilor lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir. Numai că, invocîndu-i pe Cantemirești, Voltaire le-a atribuit o origine grecească. Într-o scrisoare din 1739, Voltaire îi promitea lui Antioh că va îndrepta eroarea în ediția din același an a cărții sale, dar pentru că aceasta era deja tipărită, a făcut corectura în edițiile ulterioare, dar cu o formulă dubitativă („se spune că ar descinde”), ceea ce arată că nu era convins de ascendența glorioasă asumată de Cantemirești.
A doua oară se iese din cadrul secolului al XVIII-lea doar pentru a constata că ultimii reprezentanți ai familiei Cantemir s-au stins în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, cum conchide autorul cu o frază ca o ghilotină, „visul dinastic al bătrînului Constantin este definitiv îngropat”.
Într-adevăr, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, a negociat în 1685 o posibilă alianță cu Sobieski, regele Poloniei, pretinzînd să i se recunoască transmiterea tronului Moldovei pe cale ereditară. Deși negocierile au eșuat, ideea este reluată în tratatul semnat, în secret, între Austria și Polonia, în 1690; într-un articol al proiectului de tratat, se preciza că domnitorul moldovean urma să se supună împăratului Leopold I de Habsburg, rupînd relațiile cu Poarta și cooperînd militar cu armatele austriece. Tratatul a fost semnat, dar clauza privind transmiterea pe cale ereditară a tronului lui Constantin a fost suprimată de consiliul de război austriac.
Visul dinastic al Cantemireștilor a început cu acest eșec și a continuat cu altul și mai mare. Deși crescut și educat la Stambul, ca ostatic al sultanului, pentru a garanta fidelitatea tatălui său, Dimitrie Cantemir, la scurt timp după ce, în decembrie 1710, a preluat tronul Moldovei, face o schimbare politică radicală, încheind o înțelegere cu Petru cel Mare. Deși s-a vorbit de un tratat, ca și în cazul altor acorduri încheiate de domnitorii Țărilor Române, termenul este impropriu, în absența a doi suverani aflați pe poziții de egalitate. Mai mult, înțelegerea fost consemnată într-un document unilateral, semnat numai de țar, în beneficiul lui Dimitrie, căruia i se recunoștea domnia pe viață și transmiterea pe cale ereditară a tronului Moldovei, dar cu sarcina categorică de a se pune sub protecția lui Petru cel Mare, în momentul în care armata rusă va fi intrat în Moldova. Condiția este respectată de Cantemir, cînd țarul ajunge la Iași, în iunie 1711. Dar luna următoare, în bătălia de la Stănilești, turcii obțin victoria, iar Dimitrie va pleca în exil, în Rusia, unde se va stinge din viață la 21 august 1723.
În acest interval, a asistat, pe 10 septembrie 1721, la Nystad, la cel mai glorios moment al domniei lui Petru cel Mare, cînd a fost semnat tratatul de pace care consfințea înfrîngerea Suediei și ascensiunea puterii Rusiei la Marea Baltică. Pe 2 noiembrie 1721, Senatul îl răsplătea pe țar, care își păstra acest titlu grecesc, cu alte trei titluri mai spectaculoase, de natură să îi sublinieze grandoarea: Petru cel Mare; Părinte al Patriei; Împărat al tuturor Rusiilor. A renăscut atunci şi ambiția celei de-a treia Rome, care era însă Sankt Petersburg, noua capitală a Rusiei, iar nu Moscova din formula scrisă în 1520 de călugărul Filotei, care marca nașterea unei obsesii eshatologice, cu consecințe tragice pentru popoarele vecine: „două Rome s-au prăbușit, însă a treia, Moscova, se înalță spre cer și nu va mai exista o a patra”. Același pariu îl stăpînește și pe Putin, țarul de azi al Rusiei.
Deși Dimitrie Cantemir a cîștigat posteritatea ca filosof, istoric și scriitor, el a pierdut marele pariu politic al vieții sale, respectiv întemeierea unei dinastii, neavînd intuiția influenței maligne pe care vecinul de la Răsărit urma să o aibă asupra Țărilor Române timp de trei secole. În scrierile sale, Mihai Eminescu nu l-a iertat pentru această eroare strategică, iar evocarea numelui Cantemir în „Epigonii“ se pare că l-a avut în vedere mai degrabă pe poetul Antioh, prezent în Lepturariul lui Aron Pumnul, decît pe prozatorul Dimitrie.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
