Mircea Roman, ACASĂ, Centrul Educațional START din Tîrgu Lăpuș, septembrie-octombrie 2025
Iată o expoziție la care am vrut să mă opresc, cu atît mai mult cu cît a fost deschisă într-un oraș mic, dar care și-a propus evenimente importante, cel de acum fiind proiectul Asociației Culturale Sub stejar și al Centrului Educațional START, Reconectare prin artă, Apartenență și dialog social. De fapt, expoziția marchează chiar înființarea acestui centru educațional creat la inițiativa Asociației Culturale Sub stejar, activă de peste patru ani datorită unor intelectuali care doresc promovarea culturii în Maramureș, să aducă arta în mijlocul comunității, pentru a contribui la educarea mai ales a tinerilor. Curatoarea expoziției este Daniela Roman, nepoata artistului, inițiatoarea acestor valoroase forme de educare, atît de necesare oriunde, cu atît mai mult în centrele mici.
Mircea Roman s-a născut în anul 1958, la Băiuț, în Maramureș, dar și-a petrecut copilăria la Tîrgu Lăpuș. A dorit să aducă acolo o expoziție retrospectivă, ca un prinos de recunoștință locului unde a început formarea sa. A absolvit Institutul de Arte „Ioan Andreescu“ din Cluj, secția Sculptură, în anul 1984. De remarcat că încă în primii ani de creație a primit Premiul „Atelier 35”, în anul 1988, iar în anul 1990 Premiul UAPR pentru tineret. În 1989 a debutat cu o expoziție cu lucrări în viziune neo-expresionistă, artistul dorind să creeze sculpturi prin care să exprime ceea ce simțea în mod acut. „Mă gîndeam numai cum să reușesc să le duc la capăt; să le construiesc să stea în picioare sau culcate și să pot exprima ce era înlăuntrul meu”, mărturisea artistul. Mircea Roman a creat chiar de atunci un arhetip reprezentînd omul dintotdeauna, iar în multe lucrări îl recunoaștem chiar pe artist. Nu l-au interesat mode, modernități sau mondenități. Personajele, autoportretele transmiteau chiar de atunci starea de precaritate, de vulnerabilitate a trupului, construit din bucăți de lemn, din scînduri găsite la demolări, îmbinate pentru a deveni volume folosind un liant roșu, aluzie la rănile vizibile și invizibile în plan existențial. A păstrat acest arhetip, a utilizat lemnul într-o manieră ce se situează aproape de asamblaj, chiar dacă se folosește și de tradiționala cioplire, preferînd lemnul de esență moale (plop, tei, salcie) pe care îl scobește, îi dă forma volumului tratat sintetic sau în forme abstracte pe care le construiește folosindu-se de scînduri.
Pentru că trupurile create de el nu exprimă perfecțiunea corelată cu armonia interioară, a renunțat la canonul sculpturii grecești ‒ omul, măsura tuturor lucrurilor, tinzînd spre perfecțiune. Mircea Roman s-a îndreptat spre canonul egiptean, figurile (în aproape toate lucrările sale) avînd priviri hieratice, ochi fixați în eternitate, țintind o altă dimensiune. În schimb, personajele (unele) într-o tratare figurativă, înfățișate frontal (parțial), sînt înclinate în față, încovoiate, dar încercînd să mențină capul sus, mărindu-se astfel tensiunea, sugerînd că toată viața omului este o luptă continuă, că nu vrea să cedeze prea ușor vicisitudinilor. Realismul se manifestă complex, asociat cu alte modalități chiar în aceeași lucrare. Pornind de la o sintetizare pronunțată, ajunge și la abstractizare, fără să piardă însă din vedere trupul omenesc ce oscilează între fragilitate și monumentalitate.
Portretele și autoportretele transmit tensiunile interogațiilor lui, starea de vulnerabilitate a trupului, reflectînd rănile primite de-a lungul vieții, dar și nevoia de absolut a sufletului. În anul 1992 a participat la Trienala Internațională de Sculptură de la Osaka (Japonia), unde a primit, pentru lucrarea sa Suflet cu bube, Marele Premiu, fiind singurul român care a primit această imensă distincție. Regăsim în această lucrare interesul acordat de sculptor aspirației omului ‒ plin de păcate, supus greșelilor – la înălțarea spirituală care se poate împlini doar printr-o recunoaștere a lipsurilor, a golului printr-o acțiune continuă în încercarea de a depăși limite, creînd un acord trup-suflet. Mircea Roman spunea: „Trupul este decapitat. Din el iese sufletul, un suflet negru, din carton, plin cu bube din lemn. De acolo s-a născut titlul, dar sigur că are și alte înțelesuri. De fapt, s-a vrut un autoportret, și eu sînt plin de păcate, ca și alții”.
În 1993-1994 a primit bursa „Delphina Studio” din Londra, unde a rămas pînă în anul 2005. A lucrat, a avut expoziții în 1998, 2000, 2002, în continuare interesat de tema Trup și suflet, de Autoportret, prezentat fără menajamente pentru a-și interoga propria ființă. La Londra a creat lucrarea Omul barcă, legată de temele sale – omul sacrificat, răpus, dar care renaște, totuși, în funcție de flux și reflux, speranța nefiind pierdută. S-a întors în România în 2005 și a deschis în 2006 la Muzeul Țăranului Român expoziția „Dezorient-Expres”, o tragicomedie a condiției umane în ipostaze ale dezorientării personale, punînd personajele la zid, pentru a atrage atenția că zidul, limitele, sînt chiar în noi: „Noi vedem răul din fața noastră și nu pe cel ce se află în noi. Este mai greu să te vezi pe tine cum ești”.
Sînt prezente în expoziție și Autoportrete, realizate, la fel, din bucăți marcate cu roșu, ușor aplecate, dar avînd capetele ridicate. Emană suferință, dar și rezistență, puterea de a îndura. Uneori a renunțat la figurativ pentru a reprezenta Trofee prin forme abstracte, amintind nu numai de păduri decimate, ci și de sacrificiile îndurate de om. Unele trunchiuri de copaci sînt găunoase, altele deformate, aluzie la golul interior ce trebuie umplut cu credință și fapte bune. Iar figura brăzdată a personajului feminin (doar cap – artista Florentina Voichi) exprimă, de asemenea, încercările omului în viața pămînteană.
Sîntem în fața unei creații singulare în contextul sculpturii din România ce exprimă necesitatea reconstruirii sinelui în ciuda oricăror vicisitudini.
Maria Zintz este curator, istoric de artă și critic de artă.
