„Prefer periferiile, acolo se întîmplă pitorescul” – interviu cu fotograful HAJDU Tamás

De meserie medic veterinar, Hajdu Tamás a devenit foarte cunoscut în ultimii ani datorită fotografiilor sale surprinzătoare prin umorul, ironia, dar și căldura și umanitatea lor. Lucrările sale au apărut în Punctum și PHOTO Magazine (RO), Practical Photography (UK), LensCratch (USA), Feature Shot (Australia), The Independent și The Guardian (UK), La Repubblica (Italia) și au cîștigat foarte multe concursuri naționale și internaționale. Recent, la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), ediția 24, Hajdu Tamás a expus o parte dintre lucrările sale grupate sub denumirea „Greatest Clicks”. Atent la detalii și cu un mod aparte de a decupa și povesti lumea pe care o fotografiază, Hajdu Tamás compune un univers în care grotescul și absurdul coexistă cu o anumită gingășie și cu un fel bonom de a privi lumea.

Care a fost conceptul din spatele expoziției de la TIFF.24? Cum ați ordonat-o?

Sincer, n-am prea avut un concept. Eu de foarte mulți ani pot să zic că fotografiez în același stil și asta îmi permite să pot face selecția așa cum îmi doresc. Deci pot să mă duc pe fotografiile care-mi plac cel mai mult și pe acelea le pot selecta pur și simplu într-o expoziție. De aici și denumirea de „Greatest Clicks”, cele mai bune click-uri. În fiecare an fac selecția de maximum 8, 9, 10 poze care mi-au plăcut. Din păcate, mai multe nu reușesc să fac într-un an și de acolo a rezultat selecția de față.

Priviți lumea cu atît de multă căldură, cu dragoste, însă și cu foarte mult umor. Cum ați ajuns să faceți aceste tăieturi care spun atît de multe povești?

Cred că am un bun spirit de observație. Și cred că recunosc rapid unde este ceva mai – cum să zic? – mai grotesc, mai aparte, așa, care nu e la locul lui. Și cred că și mediul înconjurător mă ajută. Baia Mare e un oraș foarte pitoresc din punctul ăsta de vedere.

Vă amintești primele fotografii? Cum le-ați făcut? În ce context?

Le făceam de mic copil. Întotdeauna am avut aparatul lîngă mine. Tatăl meu era fotograf amator, așa că nu a fost niciodată o noutate aparatul de fotografiat. Am pozat de mic. Pentru că nu aveam talent la desen, cumva trebuia să găsesc o cale prin care să mă exprim. Probabil dacă aș fi avut ceva talent la desen sau la sculptură, sigur mă îndreptam spre artele plastice, dar, așa, fotografia mi-a venit ca o mănușă. Tatăl meu era și fotograf, și scritor, și sculptor, și pictor foarte bun. Deci el era, așa, un artist complet față de mine.

Povestiți-ne despre el.

Se numea Hajdu Attila, era stomatolog în Șimleu Silvaniei și era un personaj aparte al locului. Cîndva prin anii ’70-’80, în Șimleu Silvaniei, care la acea vreme era un oraș foarte comunist și foarte închis, s-au constituit niște grupuri de, să zic așa, intelectuali creatori, care anual își făceau singuri saloanele de artă. Din punct de vedere material, toți o duceau destul de bine, dar le trebuia un moment sau o preocupare care să-i ajute să scape de realitate. Și cred că din cauza asta ei și aprofundau și inovau în artă. Și erau chiar niște pionieri. Tatăl meu chiar făcea niște chestii foarte abstracte pentru anii ’70.

Și el v-a pus și aparatul de fotografiat în mînă? Cum a fost?

Da, el. Am primit cadou un Smena, apoi m-a trimis la Casa Pionierilor, unde m-am înscris și acolo am prins microbul.

Și totuși, v-ați dus să studiați medicină veterinară, nu v-ați dus la fotografie.

Trebuia să pot trăi din ceva. Nu cred că aș putea trăi din fotografie. Cred că ar trebui să fac niște compromisuri serioase ca să pot să trăiesc din fotografie. Și nu mi-ar permite să am libertatea să pozez ce îmi doresc eu sau ce văd.

Și stilul ăsta pe care îl practicați acum, aceste instantanee pe care le descoperiți mergînd prin oraș, cum ați ajuns la el?

La început aveam un program clar, știam că mă duc la fotografiat. Și asta a mers mulți ani, mulți ani am trăit așa, știam că în fiecare sîmbătă și duminică eu ieșeam la pozat. Dar acum – de vreo, să zic, zece ani – s-a transformat totul, pentru că am un aparat foto la mine permanent.  Și atît. Nu mai caut, nu mai încerc să descopăr, pur și simplu mă duc pașii și unde văd ceva pozez.

Sînteți un fotograf deja recunoscut și internațional, nu numai la noi în țară. Ați fost publicat de National Geographic, de The Guardian, ați primit și premii. Cum priviți această evoluție a artei dvs.?

Extraordinar de relaxat. Lucrurile au venit cumva progresiv. Și așa mult timp s-a construit asta, că nu mi se pare ceva wow. A crescut treptat și cumva deja face parte din aparatul meu foto.

Rețelele de socializare, în mod evident, v-au ajutat. Și v-au făcut mult mai cunoscut. Cum vedeți lucrurile?

M-au ajutat și nu m-au ajutat. Cred că mai nou mai mult ne încurcă rețelele de socializare. Au devenit un business pentru unii și de multe ori se întîmplă să te împingă în jos. Da, din păcate, ei altceva văd, ei văd banii în noi, ne consideră o afacere care uneori e profitabilă și alteori nu. Dar, da, mai ales la început m-au ajutat. A fost perioada aia de boom a Facebook-ului care, într-adevăr, ne-a ajutat enorm de mult. Însă noi am început înainte de era Facebook-ului. Erau paginile consacrate în România, cum a fost Bad or Good sau Digital Photo, unde se puneau fotografii și restul fotografilor din țară efectiv îți distrugeau poza prin critică. Deci cred că acolo am învățat și acolo, în perioada aia, s-a învățat foarte multă fotografie. Pentru că, din păcate, dintr-un like sau o inimioară de pe Facebook nu înveți multe.

Și cum primeați criticile la început? Nu era foarte greu să le gestionați?

Nu, nu, că nu le primeam personal. Critica era pentru fotografie, nu pentru mine, nu pentru persoana mea. Fotografia respectivă primea critica și de multe ori era un sîmbure de adevăr acolo, în observațiile acelea. Eu am fost foarte-foarte norocos că, crescînd din 2000 încoace în Baia Mare, am avut acces la fondatorii de la Șapte zile, dacă îți spune ceva numele ăsta. Cei de acolo cumva m-au simpatizat și am învățat enorm mult de la ei, mai ales de la Vasile Dorolți și Silviu Gheție. Cu ei am avut și o școală foto, pe vremuri, în Baia Mare, pentru copii. Și cred că de acolo a venit partea cea mai importantă a învățăturii. De la cei consacrați.

Și acum mai aveți încă de învățat?

Click-uri știu deja să fac. Cred că nu de învățare am nevoie, cred că am nevoie de timp consacrat pentru fotografie. Aia ar fi cel mai important.

Vedeți lumea în fotografii?

Dacă am un aparat o foto la mine, da, și dacă n-am un aparat foto la mine, nu. Foarte interesant. De exemplu, atunci cînd mă duc la fotografiat, nici muzică nu ascult. Intru în atmosfera străzii, în atmosfera aceea, acolo, în cartierul respectiv, în curtea respectivă și atunci și muzica m-ar deranja. Altfel n-aș putea să intru în atmosferă. Am încercat. Am încercat nu o dată, mergeam cu căști și nici nu vedeam fotografiile, nici nu le făceam.

Și acum aveți un aparat foto. Ce fel de aparat? 

Momentan, un Fuji și un Ricoh. Ideea e să fie cît mai mic, cît mai neobservabil, cît mai de turist. Că apar în orice circumstanță și toată lumea mă ia și drept turist rătăcit, și uite-l și pe ăla ce face. Dacă scot un aparat mai voluminos, atunci de obicei se oprește scena și încep discuțiile, că ești de la primărie, de ce pozezi mașina, că vreți să duceți Dacia, că vreți să ne dărîmați garajele și e o poveste întreagă.

Ați fost pus în situații din astea amuzante de-a lungul timpului.

De nenumărate ori. De obicei nu le povestesc pentru că nu vreau să audă nimeni prin ce trec. După aia, cei din familie or să-mi zică să nu mă mai duc la pozat, să stau acasă. 

Spuneți despre Baia Mare că este un oraș în care găsești tot timpul ceva de fotografiat. Cum l-ați caracteriza?

Cred că, în primul rînd, spune ceva despre el faptul că la intrarea în oraș încă mai scrie „Noroc bun”, este în continuare asociat cu mineritul, deși industria ca atare a dispărut. Mai avem un pic să ne revenim din șocul postindustrial, dar cred că sîntem pe drumul cel bun acum. Prefer periferiile, acolo se întîmplă întotdeauna pitorescul și ceea ce merită imortalizat.

Și în alte părți cînd vă duceți să fotografiați? În vacanță?

În Europa de Vest, de exemplu, nu. Nici pozele de familie nu le fac eu, ci nevastă-mea le face. De ce? Nu știu. Nu fotografiez de dragul de-a fotografia. De obicei, fotografiez de dragul subiectului. Și nu prea găsesc subiectele altundeva. Cred că-s, așa, un est-european get-beget.

Aveți un cățeluș pe care l-ați făcut personaj în fotografii. Povestiți-ne despre el.

Am trei, trei cîini din rasa teckel. Prima dată am început cu unul, o fetiță. Pe urmă am zis că hai să vedem cum e cu doi teckeli. Iar cei doi s-au înmulțit și acum avem trei. E horror. E greu. Cînd sîntem acasă nu e complicat, dar cînd plecăm undeva cu toții e exasperant. Dar am început să-i pozez cînd eram în vacanță la Cracovia. Era undeva o reclamă cu doi hot-dogi. Și, involuntar, acolo i-am legat și ne-am dus înăuntru într-un magazin și, cînd am ieșit, i-am văzut legați la intrare, exact în fața hot-dogilor. Și mi s-a părut așa de amuzant. A făcut carieră fotografia respectivă. Am cîștigat niște premii cu ea.

Care a fost primul premiu pe care l-ați obținut și cu ce?  

A fost o expoziție despre o mie de fețe ale Ardealului prin 2006-2007. Atunci am avut o fotografie expusă. Era cu un vecin de-al meu din Șimleu Silvaniei, un fost profesor de fizică, și cu colecția lui impresionantă de picturi. Era un portret. Dar a fost foarte faină poza.

Faceți fotografii cu telefonul mobil?

Niciodată. Nu, nu pot. Nu pot. Pentru mine nu e o prelungire a mîinii. Nu zic că nu se poate, dar eu nu pot.

Ce planuri de viitor aveți?

Mi-aș dori foarte mult să scot un album foto cu „Greatest Clicks“ adunate din mai mulți ani, dar cumva să apară în librării și nu să-l fac prin crowdfunding sau ceva de genul ăsta. Deci aștept o ofertă de la edituri sau librării. Pentru că, sincer, nu știu cum funcționează lucrurile.

Credit foto: Hajdu Tamás