Mi-a povestit un prieten cum că a luat amendă, împreună cu toţi vecinii, pentru că asociaţia de locatari a vopsit blocul, cînd i-a făcut termoizolarea, într-un mod necorespunzător „esteticii oficiale”. (Nu cred că asta este formula oficială, dar cam aşa am priceput eu.) Locuieşte, ca şi mine, într-unul dintre cartierele muncitoreşti ale sudului oltenesc. Apoi, prin sudul ăsta al nostru, umblă vorba că încep amenzile pentru uscatul rufelor în afara balconului, tot din motive estetice. (Deşi, după cum ştiţi, plătim un soi de impozit pe spaţiul de sub bloc şi dimprejur, cred. Or, eu stînd într-un turn cu 65 de apartamente, probabil că spaţiul ce ne revine se întinde mult şi bine. Sau plătim mai mulţi impozit pe acelaşi spaţiu?) Nu, nu numai în marile centre turistice noi, de o frumuseţe uluitoare, ci şi în amărîtele noastre de margini. (Aici, tinereţea mi-a jucat o festă. Spuneam că locuiesc în cartierul 1 Mai pronunţînd „unu mai”, or, prietenul ăsta al meu mi-a zis că stau în „întîi mai”.) Şi mi-am zis: „Uite, dom’le, administraţiile locale, pardon, Autorităţile locale (că aşa se spune) au grijă să fie totul frumos în jurul nostru”. (Şi aici am o paranteză: am fost invitat alături de alţi cîţiva profesori şi critici literari la un liceu mare să vorbim despre Eminescu, de Ziua Culturii. Am fost prezentaţi ca autori, apoi au luat cuvîntul „autorităţile locale” – din bogata nomenclatură, se subînţelege. Erau autorităţile în absolut, aşa se subînţelegea, întru toatele, şi „în Eminescu”. Ce transfer pervers de autoritate, ca la carte.) Şi mi-am propus să fiu mai atent la aceste lucruri. Să mă bucur, totuşi, de cele din jur. Să nu mai fiu indiferent, din moment ce turismul s-a mutat şi prin părţile noastre de ţărişoară, în Valahia de cîmpie, pînă în vestul cel mai apropiat de Vest (adică de Occident).
Dar îmi dau seama că nu sînt chiar pregătit să văd ce trebuie. Tot relele îmi sar în ochi, urechi, nas. Adică, plimbîndu-mă prin cosmetizatele cartiere, unde nu mai e voie cu rufe pe sîrmă sau culori greşite pe faţade, m-a luat de ochi că majoritatea locurilor de joacă pentru copii sînt lîngă platformele de colectare a gunoiului. Apoi, mai este şi mirosul. Gropile de gunoi sînt aşa de aproape de oraşe încît nu numai că se simt, dar se şi văd. (Sînt cazuri în care sînt în intravilan.) Gropi e un fel de a spune, în cele mai multe cazuri sînt punctele cele mai înalte din cîmpiile noastre. Mai sînt şi ţevile de termoficare, şerpuitoare, de jur împrejur, care uneori ajung pînă lîngă şcoli. Mai sînt şi cazărmile militare, care s-au împrejmuit cu garduri cu straturi de sîrmă ghimpată, unele foarte aproape de centru, aşezate, de asemenea, lîngă şcoli. Şi mai sînt şi zgomotele din poligoanele militare care sînt în buza oraşului, ale trenurilor care străbat efectiv cartierele, fără nici un fel de izolare fonică.
În mintea mea, fără să-mi dau seama, frumuseţea avea dimensiuni ecologice. Şi o căutam şi percepeam cu toate organele de simţ. Dar autorităţile ne învaţă că văzul... că podoabele pentru vedere, că noile picturi murale..., că tîrgurile strălucitoare... Nu e nimeni responsabil de ceea ce mirosim sau auzim, dar de ceea ce vedem... asta e cu totul altceva. Există, pare-se, prin lumea largă, artişti ai olfactivului, chiar muzee ale mirosurilor. Totuşi, sînt şi unii antropologi preocupaţi de hărţi olfactive ale oraşului, afirmînd, nici mai mult, nici mai puţin, că „mirosurile se pot integra într-o cultură a oraşului, contribuind la crearea identităţii acestuia”. Mai mult: „Mirosul ce se insinuează pe o fereastră deschisă [inclusiv a unui hotel, dacă tot ne preocupă turismul,] este un semn cultural, un semn al unei virtualităţi culturale: un semn de bun venit, o virtualitate, o virtuală întîlnire sau un semn al unei călătorii sau, de ce nu, un semn de respingere”.
De gustativ nu zic nimic. Încă este atributul privaţilor. Autorităţile încă nu ne gătesc şi nu ne învaţă gustul mîncării. De altfel, restaurantele sînt, de multe ori, adevărate oaze de civilizaţie, cu mirosuri şi muzici ambientale foarte plăcute, cu grădini amenajate splendid, băuturi şi mîncăruri sublime. (Sigur, la tîrgurile din centrele oraşelor sînt închiriate locuri pentru grătare, gogoşerii şi altele, dar fiind dedicate sărbătorilor...) La fel sînt şi librăriile, oaze de civilizaţie şi bun-gust, sau mall-urile (cu aer condiţionat în verile toride şi cu plăcute mirosuri). (Nu e locul să intru în detalii despre ce au însemnat benzinăriile occidentale pentru noi la începuturile re-europenizării din anii 2000.) În instituţiile publice, inclusiv în cele culturale, maximum de curăţenie şi de responsabilitate este reprezentat de mirosul de clor.
Ca idee, măsurile estetice de la care am plecat, pe care noi, oamenii de rînd, trebuie să le respectăm, sînt corecte. Dar, principial, moralmente, ele nu au cum să fie aplicate decît dacă există o simetrie, principiu pe care ar trebuie să se bazeze în general (obligatoriu) relaţia dintre administraţie (autorităţi, de fapt) şi cetățeni. Adică să fie aplicate pe toate nivelurile aproximativ la fel, dinspre cele mai grave spre cele mai simple, de preferat, ierarhizînd priorităţile. Personal, prefer mirosul detergenților de rufe și imaginile cu ele înșirate pe sîrme decît pe cel al gropii (muntelui) de gunoi. Fie vorba între noi, s-a creat o imagine identitară urbană bazată pe rufele întinse în afara locuinţelor, chiar într-un oraş sudic, Napoli, dar încă nu cunosc imagini de oraş bazate pe gropi (munţi de gunoi). Dar e timp destul să fim reeducaţi, cei îndărătnici, prin amenzi, se subînţelege.
Gabriel Nedelea este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova. A publicat două cărţi de poezie şi două de istorie şi teorie literară. Scrie lunar cronică de carte.
Credit foto: Wikimedia Commons
