Acum, cînd scriu textul de față, nu știu care va fi rezultatul negocierilor dintre statul român și compania farmaceutică Pfizer, legate de chestiunea vaccinurilor anti-COVID, comandate și neachitate din indolența oficialilor noștri de odinioară și dintotdeauna. Orice se va întîmpla însă, cert e că am rămas, clar, buni de plată din cauza unui contract neonorat. Faptul mi-a amintit de un episod descris de Caragiale în paginile sale de amintiri sub titlul „Exces de zel“. Povestește scriitorul acolo despre un grec care a deschis, la Brăila, primul café-chantant. Revoluționar în materie de divertisment (măcar pentru patriahalele meleaguri brăilene ale secolului al XIX-lea), omul, „la recomandația unui samsar”, a angajat și „o cîntăreață excentrică de renume”. Prin urmare, în clipa inaugurării, o puzderie de lume năvălește peste local, dornică să trăiască inovatoarea experiență. Familii întregi, cu bunici și copii. De asemenea, multe „fete mari” printre spectatori, cu roșeața inocenței în obraji. Cel mai fericit era „samsarul”, impresarul care intermediase afacerea cu artista menită să dea o dinamică unică terasei și să așeze cafeneaua respectivă pe harta mondenă. Mîndru nevoie mare, în seara deschiderii, el „se plimba de la masă la masă, zîmbea și saluta cu respect în dreapta și-n stînga”. Avea universul, cu siguranță, la picioarele lui.
Vine și momentul celebrei cîntărețe. Bărbați și femei, tineri și vîrstnici își ațintesc ochii, plini de curiozitate și nerăbdare, asupra scenei. Comentează, spumos, Caragiale: „Diva, care nu cunoștea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant. Pornește să cînte, s-aprinde, face gesturi prea-prea și, la referen, Eh, allez-y mon petit chien!... (Oh, haide, cățelușule!..., n. m.), îi trage un chiot apilpisit (îndrăcit, n. m.) și niște tifle cu... piciorul”. Rupere de nori în public. Scandalizare generală. Pudibonderia lovită frontal cu barosul. Agitație (agitațiune ar trebui, poate, să spunem) majoră. Cum este posibil așa ceva? Grecul-proprietar mai-mai să leșine. Dar oroarea nu s-a terminat. Refrenul, ca orice refren, se repetă. Domnișoara mărește intensitatea lascivității. Oamenii s-au ridicat în picioare, amenințînd cu părăsirea imediată a localului, deodată rău famat. Grecul-proprietar ar vrea să intervină cumva, să oprească dezastrul, însă nu mai are puterea să se miște. În fine, la a treia repetiție a refrenului, spectatorii indignați ies afară. Se aude, brusc, „un țipăt sfîșietor – leșinase impresarul”. Mai afectat chiar decît grecul-proprietar, grecul-samsar (de artiști) a cedat nervos. Ceea ce ar fi fost, în mod normal, un prilej de bucurie, se prăbușește catastrofal și iremediabil.
O explorare mentalitară prealabilă a regiunii s-ar fi dovedit, indubitabil, benefică celor doi businessmen, grecul-proprietar și grecul-impresar, așa cum, mutatis mutandis, nu ar fi rău pentru guvernanții noștri (oricare ar fi ei) ca, din cînd în cînd măcar, să investigheze terenul și cultura străinilor cu care fac înțelegeri. Ar afla așa că un contract este un contract, ai cărui termeni, în tradiția ethos-ului occidental, sînt pecetluiți cu onoarea și chiar cu viața celui/celor care îl semnează (desigur, în măsura în care semnatarul/semnatarii în cauză are/au despre sine părerea că ar fi gentilom/gentilomi – a se vedea, în acest sens, și semnificația acordată, în culturile anglofone și nu numai, expresiei a gentleman’s agreement). Nu spun întîmplător cele de mai sus. În textul lui Caragiale, circumstanțele rămîn identice cu (și de aceea ilustrative pentru) actuala tensiune dintre România și Pfizer. După seara devastatoare – nu din punctul de vedere al divertismerntului strict, ci mai curînd al moravurilor autohtone –, situația, pentru grecul-proprietar și grecul-impresar, ajunge, practic, fără ieșire. Samsarul de artiști avea contract cu diva (pînă și unul ca el, în urmă cu două veacuri, știa că un contract e făcut pentru a fi respectat) să o folosească, la fatidicul café-chantant, pentru minimum două luni, cu un onorariu de douăzeci și cinci de lei pe seară. Așadar, colaborarea dintre local și cîntăreață continuă volens nolens spre disperarea comunității brăilene și a grecilor falimentați. Singurul lucru pe care-l poate face grecul-impresar în viitor e ca, la prestațiile domnișoarei, să se posteze în culise, de unde, „cu mîna în buzunarul jiletcii”, să strige către diva cuprinsă de exces de zel, la fiecare repetiție a refrenului, în româno-elena lui deznădăjduită: „Madama, dau ținți franți suplimențu – mai cu modeștia!”.
Cam la fel și cu, în mod similar, triștii noștri negociatori cu Pfizer: „Misters, dăm repejoru milionu suplimențu, dar mult-stăruitor rugămu-vă – mai cu blîndețu!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
