Majoritatea elevilor învață că Pămîntul are o circumferință de aproximativ 25.000 de mile (40.000 de kilometri). Ei nu învață însă că economia globală depinde de doar 100 dintre aceste mile.
Blocarea a două strîmtori maritime, Strîmtoarea Ormuz și Strîmtoarea Taiwan, poate arunca economia înapoi în timp – dacă nu pînă în Epoca de Piatră, în care președintele american Donald Trump a amenințat că va trimite Iranul în urma bombardamentelor, cel puțin pînă spre mijlocul secolului XX, înainte ca Rolling Stones să fi fost difuzați pe calea undelor pentru întîia oară.
În ultima lună și jumătate, Iranul a transformat Strîmtoarea Ormuz, care are o lățime de aproximativ 21 de mile (34 de kilometri) în punctul său cel mai îngust, într-un poligon de tragere plutitor. Traficul maritim a scăzut drastic, iar petrolierele rătăcesc nesigure, în timp ce șalupele și dronele iraniene se joacă de-a pirații. Blocajul a sufocat economia mondială, întrucît o mare parte din petrolul și gazul natural lichefiat al lumii tranzitează această strîmtoare.
Nu este vorba doar de un impas în Orientul Mijlociu. Este o repetiție generală cu muniție reală pentru un conflict în Asia, care îi oferă Chinei un plan de luptă pentru Taiwan. Strîmtoarea Taiwanului, care are o lățime de aproximativ 81 de mile (130 de kilometri) în punctul său cel mai îngust, este ca un punct de strangulare persan – dar pentru semiconductori. TSMC din Taiwan fabrică peste 90% din cele mai avansate cipuri din lume – „creierele” centrelor de date IA, ale avioanelor de vînătoare și ale smartphone-urilor.
Statele Unite, alarmate de vulnerabilitățile de securitate națională reprezentate de cipurile străine, au adoptat Legea „CHIPS și Știință” din 2022 pentru a atrage producătorii să construiască fabrici pe teritoriul american. În ciuda planurilor pentru noi facilități de fabricație în Texas, Ohio și New York, SUA depind încă în mare măsură de importurile de cipuri – la fel ca majoritatea celorlalte țări. Astfel, un blocaj sau o invazie chineză a Taiwanului ar înfometa sistemul nervos tehnologic al secolului XXI. Pierderile globale ar putea ajunge la zece bilioane de dolari. Nu ar fi o recesiune, ci un stop cardiac al lanțului de aprovizionare.
Președintele Xi Jinping nu vrea să fie amintit în istoria de 4.000 de ani a Chinei ca acela care a construit baterii de mașină mai bune decît Elon Musk. Imitațiile Tesla sînt simple bibelouri. Xi vrea să realizeze ceea ce a promis Mao Zedong: o singură China, fără note de subsol, fără insule renegate care să-și bată joc de conducerea comunistă. El vrea să pună capăt unui impas de 75 de ani și să-i readucă pe moștenitorii lui Chiang Kai-shek înapoi în turmă.
Disuasiunea se evaporă dacă Xi crede că America ar putea ezita, căuta soluții improvizate sau negocia în urma unui atac asupra Taiwanului. Dacă cea mai puternică marină din lume nu poate escorta în mod viabil tancurile petroliere prin apele unei puteri regionale împuținate, a cărei flotă a fost redusă la bărci cu motor ca acelea pe care le-ai închiria într-o vacanță de vară în Nantucket, de ce ar crede Xi că SUA vor risca portavioane, submarine și mii de vieți americane pentru a sparge o blocadă chineză asupra Taiwanului?
Într-un astfel de caz, Taiwanul pare dintr-odată mai puțin o fortăreață și mai mult un semn de întrebare. Teoreticienii jocurilor numesc asta o chestiune de „angajament credibil” – adversarul tău trebuie să creadă că vei duce lucrurile pînă la capăt, altfel matricea de cîștiguri se prăbușește.
Istoria este un profesor sever pentru cei ezitanți. Cînd Mussolini a testat Liga Națiunilor în privința Etiopiei și a constatat că aceasta era neputincioasă, Hitler a luat notă. După ce președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a ocupat Canalul Suez în 1956, Marea Britanie și Franța au capitulat după ce Eisenhower a ridicat sceptic o sprînceană. Mai recent, președintele rus Vladimir Putin a mărșăluit în Crimeea după ce președintele Obama a ezitat să intervină atunci cînd președintele sirian Bashar al-Assad a folosit arme chimice – o linie roșie, s-ar fi putut crede. Odată risipit, stocul de credibilitate nu poate fi refăcut în grabă de la chioșcul din colț.
Remediul este simplu, dureros și tardiv. America trebuie să redeschidă Strîmtoarea Ormuz în mod decisiv și vizibil: escorte, dragatoare de mine, lovituri asupra bazelor de lansare și confiscarea sau anihilarea insulelor-barieră ale Iranului, Abu Musa și Marele Tunb și Micul Tunb. Odată ce strîmtoarea este securizată, SUA ar trebui să trimită velierele care împodobesc portul New York la fiecare sărbătoare de 4 iulie. Nimic nu ar transmite mai bine mesajul „deschis pentru afaceri” decît corăbiile din secolul al XVIII-lea navigînd prin fața cuiburilor fumegînde ale artileriei iraniene.
Pe termen lung, SUA trebuie să accelereze construcția de nave, să-și refacă stocurile de muniție de precizie și să sprijine construirea mai multor conducte de petrol în Arabia Saudită, în Emiratele Arabe Unite și în alte locuri. În 2020, Grecia, Egiptul, Autoritatea Națională Palestiniană și Israelul – guverne care rareori ajung la un acord – au înființat Forumul pentru Gaz din Mediterana de Est, împreună cu alte puteri regionale, pentru a exploata zăcămintele de gaz recent descoperite. Din păcate, administrația președintelui Joe Biden a retras sprijinul SUA pentru proiectul conductei care ar fi legat Israelul de Europa. Or, exact acest tip de proiecte ar putea reduce dependența de Strîmtoarea Ormuz.
Alegerea este clară: a redeschide strîmtoarea cu forța sau a privi cum Xi va programa o dată pentru invadarea Taiwanului, în timp ce diplomații europeni formulează scrisori în care condamnă ferm invazia. Respingînd apelurile lui Trump pentru susținere, Europa s-a dovedit a fi un profitor care ezită să apere economia globală. Și asta în ciuda faptului că America a slujit multă vreme ca polițist al traficului maritim mondial, menținînd căile maritime deschise, astfel încît țările europene și asiatice – inclusiv China – să se poată ghiftui cu energie ieftină și să-și vîndă mărfurile pe orice continent.
Vestea bună este că SUA dispun în continuare de cea mai redutabilă marină din lume și de puterea economică necesară pentru a depăși orice rival. Iranul a oferit administrației Trump echivalentul unui test-simulare. Taiwanul este examenul final. Xi și echipa sa de conducere au studiat pașii lui Trump înainte de războiul cu Iranul și pe tot parcursul acestuia. Avînd în vedere anvergura mizei aflate în joc, gîndirea nestatornică și mișcările imprevizibile ale lui Trump sînt, poate, mai degrabă un atu strategic decît un defect.
Todd G. Buchholz, fost director de Politici economice al Casei Albe în administrația George H.W. Bush și director general al fondului speculativ Tiger, este laureatul premiului Allyn Young Teaching al Departamentului de Economie de la Harvard. E autorul cărților New Ideas from Dead Economists (Plume, 2021) și The Price of Prosperity (Harper, 2016), și coautor al musicalului Glory Ride.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto Strîmtoarea Taiwan: Wikimedia Commons
