Rușinea generează frică. Frica generează obediență. Între aceste trei emoții și atitudini se creează apoi un cerc vicios. Omului căruia i se repetă suficient de des că munca lui nu valorează mare lucru începe, la un moment dat, să se comporte ca și cum ar fi adevărat. Își coboară vocea, își ajustează așteptările. Nu mai cere, explică. Nu mai revendică, se justifică. Nu mai spune „merit”, ci „măcar atît”.
De aici, poate, senzația jenantă pe care o ai cînd vezi profesorii obligați, periodic, să demonstreze că profesia lor contează. Nu să negocieze firesc o grilă salarială, ci să reia abecedarul demnității sociale: profesorul formează, muncește, nu are patru luni de vacanță, nu termină ziua cînd iese din clasă.
În discuția recentă despre legea salarizării, comparația cu magistrații a aprins spiritele. Din cifrele circulate public, un profesor debutant ar urma să fie la mare distanță de un magistrat debutant, iar un profesor cu gradul I și peste douăzeci și cinci de ani vechime ar rămîne sub nivelul de început al celeilalte profesii. Apoi vin comentariile. Un internaut explică senin că magistratul trebuie să cîștige mult mai mult: are pregătire mai ridicată, muncă mai stresantă, incompatibilități, dosare grele. Profesorii, în schimb, ar avea vacanțe multe și pregătire precară.
E ceva aproape didactic în această replică. Nu pentru că ar avea dreptate, ci pentru că arată unde am ajuns: nu mai discutăm doar despre bani, ci despre imaginarul social al profesiilor. Despre cine are voie să fie important și cine trebuie să-și justifice dreptul la respect.
Nu cred că soluția este să transformăm discuția într-un concurs al suferinței profesionale. Profesorul nu trebuie să-și cîștige demnitatea diminuînd prestigiul altcuiva. Miza e alta: statul român pare să fi construit o ierarhie simbolică în care educația este prioritate națională în discursuri, dar profesie de rang secund în grile.
Asta este obscenitatea. Nu că un magistrat cîștigă bine. Într-un stat normal, e firesc ca Justiția să fie bine plătită și protejată. Obscen este ca profesorul să fie ținut mereu la limita la care trebuie să fie recunoscător că primește ceva. Obscen este ca experiența, gradele didactice, vechimea, formarea continuă să se traducă într-o creștere aproape decorativă. Ca după douăzeci și cinci de ani să constați că sistemul îți spune, cu politețea rece a unui tabel, că ai avansat puțin, dar nu prea mult.
Aici rușinea lucrează încet. Profesorului i se cere să fie vocațional, dar să nu invoce banii. Să fie performant, dar să accepte că performanța lui nu costă. Să fie modern, empatic, digital, creativ, evaluator, consilier, mediator, dar să nu întrebe unde se văd toate acestea în statutul său. Cînd întreabă, i se amintește că are concediu. Cînd insistă, i se sugerează că exagerează. Cînd protestează, i se reproșează că afectează copiii.
Și atunci apare frica. Frica de a părea lacom. Frica de a fi acuzat că nu iubești școala. Frica de a deranja. Din frica aceasta se naște obediența: acceptăm formulări, amînări, promisiuni, comparații insultătoare, acceptăm să fim evaluați public de oameni care confundă vacanța elevilor cu concediul profesorilor și ora de curs cu întreaga muncă pedagogică.
Problema nu este doar salariul, deși salariul rămîne problema concretă, brutală, lunară. Problema este mesajul. Iar mesajul unei asemenea arhitecturi salariale este limpede: educația contează, dar nu chiar atît; profesorul e important, dar nu chiar ca alții; școala e fundamentală, dar poate funcționa și cu oameni obosiți, puși mereu să dovedească evidența.
Respectul pentru profesori este descoperit solemn, periodic, de cîte un responsabil public. Se fac vizite, se dau declarații, se invocă viitorul, copiii, România educată sau needucată. Dar respectul care nu intră în politici publice rămîne doar o formă elegantă de compasiune.
Nu profesorii trebuie să învețe să nu mai fie rușinați. Statul trebuie să înceteze să-i mai rușineze. Iar societatea ar trebui să înțeleagă că o școală umilită produce cetățeni obișnuiți cu umilința.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
