„A crea o bibliotecă înseamnă a crea o viață.” Afirmația, care a devenit un slogan al bibliotecilor publice de pretutindeni, îi aparține lui Carlos María Domínguez, iar sensul ei se relevă progresiv în paginile romanului scurt Casa de hîrtie, superb ilustrat de graficianul Petr Sís. Biblioteca nu doar însoțește viața celor care o construiesc, ci, odată cu acumularea volumelor, ajunge să o conțină, prin oglindire. Cartea apare în 2002, după ani în care Carlos María Domínguez trăise în proximitatea cărților, între jurnalism și critică literară, într-un spațiu sud-american traversat de rupturi istorice și de o nevoie constantă de a păstra, prin lectură, ceea ce realitatea riscă să erodeze. Născut în 1955, la Buenos Aires, stabilit la Montevideo, Domínguez observă bibliotecile private cu o atenție tehnică: „Las bibliotecas privadas son autobiografías desordenadas”, notează el într-un interviu. Și, într-adevăr, romanul abundă în metode de a „lectura” bibliotecile ca demers orientat spre înțelegerea caracterului posesorilor. Dar nu în acest savantlîc rezidă forța scriiturii lui Domínguez.
Povestea începe simplu: Bluma Lennon traversează strada citind și este lovită mortal de o mașină. Mai tîrziu, o carte care îi era destinată ajunge la narator, iar acesta, intrigat de aspectul ei, pornește pe urmele expeditorului, căci volumul ținut în mîini se află într-o stare greu de explicat, impregnat de apă salmastră, cu nisip și scoici prinse între pagini, cu ciment lipit de copertă, ca și cum ar fi provenit dintr-un mediu căruia nu îi aparține. Obiectul își pierduse funcția obișnuită și căpătase o consistență materială care trimitea către alt domeniu al existenței decît lectura, și anume clădirile. Această carte, aproape distrusă, apare ca un fragment ambiguu dintr-o construcție neidentificată.
Investigația naratorului duce, grație unui dialog iluminator cu bibliofilul Delgado, către casa lui Carlos Brauer, expeditorul pachetului, situată într-un peisaj retras, în apropierea apei. De fapt, povestitorul mai găsește doar ruinele acesteia, căci casa fusese construită din însăși biblioteca lui Brauer, atunci cînd acesta, de spaima pierderii sau risipirii colecției sale de cărți, luase decizia nebunească de a le transforma în ziduri. Cartea destinată Blumei Lennon, cu nisipul și scoicile ei, este, de fapt, o cărămidă a unui edificiu aflat la limita dintre locuință și mormînt, căci volumele, sortate după dimensiuni și nu după autor, an sau valoare, fuseseră țesute aidoma cărămizilor, în pereții casei.
În acest punct, spațiul locuinței începe să se modifice ontologic. Casa nu mai este un cadru. Devine o proiecție a unui sine care își refuză viața. În tradiția deschisă de Sigmund Freud și continuată de Carl Gustav Jung, spațiul domestic poate fi citit ca o oglindă a psihicului. Camerele, obiectele, acumulările reflectă structuri ale memoriei, ale inconștientului și subconștientului. În cazul lui Brauer, această corespondență nu mai este doar sugerată, ci se materializează efectiv, căci casa reproduce, prin densitatea informației din murii ei, modul în care memoria reține, selectează și reorganizează. Criteriul alăturării cărților fiind dimensiunea, în pereți stăteau alături ediții ieftine, incunabule, ediții princeps și cărți cu autograf, așa cum stau așezate lecturile în memoria afectivă a cititorilor.
Relația cu exteriorul a arhitecturii rezultate se modifică și ea. Casa se află lîngă apă, într-un teritoriu în care solidul și fluidul coexistă într-un echilibru instabil. După un timp, apa începe să pătrundă în pereți. Procesul este lent, aproape invizibil. Hîrtia absoarbe, se umflă, se deformează, apoi cedează. Structura care se formase prin presare și uscare începe să se destrame, iar ceea ce fusese asamblat cu grijă de tipograf se reîntoarce într-o formă difuză, tributară entropiei.
Finalul poveștii, în care elementele naturii reconfigurează totul, risipind cărțile de-a lungul dunei și păstrînd în picioare doar structura de rezistență și coșul, nu închide existența efemeră a edificiului. Eliberate din pereții în care fuseseră zidite prin gestul demolator al bibliofilului care căuta, disperat, una anume, cărțile își deschid paginile spre a fi citite de apă, de soare, de vînt și de nisip: o bibliotecă oferită naturii sau eternității.
Îmi reamintesc ce spunea Umberto Eco, atunci cînd unii vizitatori îl întrebau cîte volume deține, iar el le răspundea că undeva în jur de 30.000. Uimiți, aceștia puneau a doua întrebare – dacă le-a citit pe toate –, iar savantul italian rîdea de fiecare dată cînd o auzea. Nu, bineînțeles că nu le citise pe toate. Reflectînd însă la răspuns, Eco a realizat că nu doar cărțile citite ne influențează existența, ci și cele necitite, cele pe care ne-am fi dorit să le citim, pe care le apreciem (ca dovadă că stau pe rafturile bibliotecii) și care exercită o presiune constantă, amintindu-ne că sîntem, totuși, limitați. Ne învață să fim umili și, astfel, să nu cădem în patimă, ca Bauer, eroul tragic al lui Domínguez. Pereții din cărți ai caselor noastre ne ocrotesc și ne educă nu doar cînd extragem un volum din bibliotecă, ci și atunci cînd nu o facem.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
