„Cei care se mută prea des pierd noțiunea de acasă”, scrie Lana Bastašić în Prinde iepurele (Editura Black Button Books, 2023). Pînă să citesc cartea, nu m-am gîndit că acesta o fi motivul pentru care nu reușesc să răspund la întrebarea „Ce înseamnă acasă pentru tine?”. Este un loc? O țară? O persoană? O stare? O situație? Un anume timp din trecut? O comunitate? E momentul în care te simți tu însuți?
Locul unde te naști e, multă vreme, „acasă”. La adolescență încep căutarea de sine, contradicția și revolta. La tinerețe, tinzi să-ți construiești un „acasă” propriu, să fii autonom. Așa îmi explic și succesul unui serial cum a fost Friends, care a prins la generațiile mai noi, dar nu le-a impresionat cu nimic pe cele formate în comunism – personajele își creaseră, practic, o nouă familie, cu un spațiu comun de locuit. Dacă trebuie să te muți în alt oraș ori în altă țară, rămîi împărțit între două locuri și două identități. După ce sentimentul inițial al libertății fără margini se tocește, te trezești că „acasă” trebuie reconstruit, de la personalizarea camerei în care stai pînă la o plasă de siguranță a relațiilor semnificative. Să dezvolți „adaptabilitate emoțională”, așa se pare că-i zice.
„am în frigider o expoziție de borcane cu dulceață / de la Bunica / parcă nu-mi vine să le deschid / știu fiecare fruct din ce colț al grădinii / a ajuns în ceaun, în borcan, în mașină / și apoi / din portbagaj direct în Drumul Taberei”, scrie Cătălina Bălan în volumul de poeme De partea bună a hărții (Editura Paralela 45, 2025), o carte despre vîrste, „acasă” și felul în care lumile unde ne mutăm devin parte din identitatea noastră. Borcanele cu dulceață sînt simboluri ale unui univers lăsat în urmă, un „acasă” valorizat retrospectiv, solul gras al rădăcinilor care condiționează deschiderea aripilor.
„la intersecția mare de la Unirii mă simt iar liceană / văd lumea cu ochii și cu inima de atunci / și nu era naivitate / ci bunătate și inocență / nu era prostie / era încredere” sînt rîndurile din cartea Cătălinei care m-au atins cel mai adînc. Toate plecările de acasă se fac cu încredere – că vei ajunge într-un loc mai bun, că te vei integra, că vei învăța, că oamenii te vor primi, te vor accepta, poate chiar te vor iubi. Începuturile sînt, mereu, pline de gînduri curate, poate de asta ni le și amintim în detaliu, ca pe niște dimineți luminoase. Apoi urmează, inevitabil, coborîrea în realitate, întunecarea adusă de persoane care se hrănesc cu bunătate și inocență, pe cît le permit frustrările și lipsa de inteligență emoțională. Cu cît e orașul mai mare, cu atît sînt mai mulți și mai greu de evitat. Și, chiar dacă intențiile tale sînt bune, n-ai cum construi nici măcar un colț de „acasă” printre hienele de ambele sexe.
„în mica noastră lume de singuratici / unde numai cei norocoși mai au pe cîte cineva / să facă sărbătorile împreună / o mînă de oameni se întîlnesc uneori / și recreează din memorie atmosfera anilor buni / în care nu aveau probleme reale / ci numai închipuite sau fabricate”, mai spune Cătălina Bălan, arătînd ce se întîmplă după ce întunecarea îți sfîșie hulpav bucăți din viață: îți găsești propriul trib. Al oamenilor care s-au mutat pînă au pierdut noțiunea de „acasă”, al celor care au strîns din dinți și, cu fiecare situație în care n-au ripostat pentru că nu au mai avut și combustibilul pentru un război al relațiilor cu cei din jur (ajungea cel al traiului de zi cu zi), au mai acumulat un gram de dezgust și au mai îmbătrînit un pic.
Avînd în minte propriile mele experiențe nesatisfăcătoare atît cu Clujul, cît și cu Bucureștiul, am întrebat ChatGPT-ul cum se face că un anumit loc nu poate să devină niciodată „acasă”. Lipsa conexiunilor reale, în care să te simți văzut și înțeles; senzația că locuitul acolo e „temporar”, doar o etapă din viață; nealiniere cu valorile tale – cînd ritmul, cultura, stilul social nu ți se potrivesc, te obosesc; experiențe negative asociate cu acel loc – dacă în el ai trecut prin situații și sentimente apăsătoare (singurătate, mediu de lucru toxic, conflicte cu oameni lipsiți de caracter, nedreptate), nu-l mai poți vedea ca pe un spațiu sigur; lipsa controlului asupra spațiului, pe care nu-l poți personaliza (locuințe insalubre, cu chirie, case înghesuite); nevoia de altceva – schimbare, sens, relații diferite –, pe care o proiectezi asupra locului. Cel mai mult mi-a plăcut felul în care ChatGPT-ul m-a consolat la final: faptul că un loc nu devine „acasă” nu înseamnă neapărat că e ceva în neregulă cu tine sau că nu ai încercat suficient. Uneori, e pur și simplu un semn de nepotrivire.
Credit foto: Flickr
