Unul dintre cele mai trainice sentimente se spune că e acela pentru echipa cu care ții. De-a lungul vieții, sînt oameni care își schimbă țara, continentul și chiar familia, dar continuă să țină cu aceeași echipă pe care au iubit-o din copilărie. Sînt totuși și situații în care echipa sau jucătorul favorit te pot dezamăgi pînă la despărțirea sufletească de ei. Pasiunile în acest domeniu sînt foarte puternice, mai ales pe moment, chiar dacă de obicei sînt delimitate de lucrurile cu adevărat serioase. În cazul meu, echipa de fotbal favorită din copilărie a trecut prin atîtea transformări și degradări încît nu mai am cum să țin cu ea.
Urmărind destul de frecvent mai multe sporturi, încerc însă să deslușesc ce mă supără cel mai tare la unii dintre sportivii noștri, și cred că nu doar pe mine. Recunosc, în competițiile internaționale, continui să țin de fiecare dată cu „ai noștri”. Unii vor spune că asta e natural, alții vor observa că, mai ales în ce privește fotbalul, e o opțiune nu tocmai bună pentru sănătate. Sînt foarte mulți cei care au ajuns la concluzia că mai bine nu te uiți deloc decît să riști să te enervezi. Dar de ce ne enervăm așa tare pe cei cu care ținem? Nu cred că e vorba neapărat de faptul că o echipă românească sau un jucător de-al nostru pierde. Nimeni nu poate cîștiga mereu. Întotdeauna vor exista sau vor apărea echipe mai bune sau adversari mai puternici. Dincolo de asta, chiar și cel mai mare campion poate avea și zile proaste. Sînt lucruri de înțeles. Dar există o vorbă: „A pierdut cu capul sus”. Cînd se întîmplă asta, supărarea suporterilor e mult atenuată. Ba chiar își vor aclama favoritul și se vor simți mîndri de el și cînd e învins.
Cînd Naționala noastră de fotbal s-a calificat la Euro, un public entuziast a aclamat-o permanent, ba chiar s-a făcut remarcat în mod deosebit printre galeriile europene sub numele de zidul galben. Oamenii au susținut echipa, indiferent că ea a cîștigat sau a pierdut, pentru că au simțit hotărîrea jucătorilor de a lupta împotriva oricui și de a-și juca șansele pînă la capăt. Chiar dacă pînă la urmă dedicarea și strădaniile lor nu au mai fost îndeajuns în fața unor echipe mult mai valoroase, situația a fost acceptată. Oricum, echipa și-a depășit potențialul ei normal. Vorbim însă despre o perioadă scurtă în istoria recentă a echipei noastre. Mai înainte, ca și după, a provocat dezamăgiri. Pentru că jucătorii dau adesea impresia că joacă sub potențialul lor, ba, de multe ori, par de-a dreptul indolenți. Sentimentul că sportivul sau echipa n-au făcut tot ce se putea pentru a cîștiga e mult mai supărător. Poți ține și cu o echipă proastă, fără să ai mari pretenții de la ea. Enervarea vine cînd ea joacă sub așteptări, fie acestea și foarte mici.
Sigur că, de multe ori, ceea ce pare nesimțire sau indiferență poate să fie de fapt oboseală, lipsă de jocuri, lipsă de timp în pregătirea meciurilor sau pur și simplu lipsă de pregătire fizică și psihică, deficit de profesionalism. Ne aducem foarte bine aminte de meciurile în care jucătorii Naționalei României nu pot lega nici două pase sau fac gafe copilărești. Uneori fotbalul nostru, mai ales la nivel de echipă națională, nu mai pare nici măcar naiv, ci de-a dreptul penibil. Nu mai departe de ultimul meci, cu Slovacia, echipa României a încasat două goluri stupide: un autogol și un altul rezultat dintr-o enormă gafă de portar speriat.
Curios e că există momente asemănătoare și în alte sporturi, complet diferite. La tenis, de exemplu. La un cu totul alt nivel, marea noastră campioană Simona Halep a stîrnit atît laude, cît și critici ca nici un alt sportiv. Asta pentru că putea să cîștige turnee de Mare Șlem, dar și să piardă meciuri ușoare, cînd nimeni nu se aștepta. Putea chiar să se blocheze și să piardă partide foarte importante, în care conducea detașat. Erau niște fluctuații care contrariau și dezamăgeau cumplit. Cred că aici e marea problemă: dezamăgirea pe care o creează prea des sportivii noștri.
Observ că, la fel cum fotbaliștii pierd mingi ușoare sau dau pase în afara terenului, jucătorii și jucătoarele noastre de tenis ratează prea des smeciuri simple, chiar din apropierea fileului. Recent am văzut asta și la Jaqueline Cristian și la Gabriela Ruse. Am în minte chiar și mingea de foarte demult care i-a adus victoria din finala de cinci seturi de la Wimbledon, din 1972, lui Stan Smith: un dureros smeci de rever, ratat oarecum superficial de Ilie Năstase. Cred că aici e ceva relevant. Andre Agassi vorbea de antrenamente nesfîrșite care duc la un fel de memorie musculară a unor lovituri, la reflexe și mișcări mecanizate, standardizate. Unii jucători nu-și permit aproape niciodată greșeli stupide, irosiri de ocazii. Prea puțini sportivi români ajung la așa ceva. Aici e o problemă legată de antrenamente, de profesionalism, pur și simplu.
Privind cu atenție istoria sportului nostru, performanțele mari par a fi mai degrabă întîmplătoare și bazate pe talent și pe „momente astrale”. Momentele acelea „de neuitat” creează și așteptări mari. Dar, de regulă, standardizarea unui nivel de joc bun nu se produce. Frecvente sînt surprizele și, de obicei, cele negative.
Dar dincolo de lacunele observabile din pregătirea fizică și tehnică a jucătorilor, slăbiciunile mentale ale multora pot fi și mai frustrante pentru spectatori. Un psiholog sportiv mi-a explicat odată că și în rarele cazuri în care se apelează la specialiști din această ramură, ei nu au cum să combată întregul balast mental pe care un sportiv îl cară cu el din copilărie. E vorba de atmosfera în care a crescut, de complexele de lume mică, de totalitatea concepțiilor vehiculate în preajma lui, care numai cu performanța și competitivitatea n-au de-a face. Cu asta ne confruntăm deci. Sîntem enervați de metehne specific locale.
