În ultima vreme, de la substantivul feminin cu sens peiorativ matracucă a apărut – și pare să se răspîndească – un masculin matracuc. Cele două cuvinte sînt uneori folosite împreună – „nu orice matracucă sau matracuc e formator de opinie” (zoso.ro) –, dar forma masculină a căpătat oarecare autonomie: „un fleac, l-au ciuruit pă matracuc” (gsp.ro); „noi am văzut pe spinarea noastră ce poate și cît minte acest matracuc!” (facebook.com). Ca multe alte insulte, matracuc are și folosiri glumețe, chiar încărcate de afectivitate: „încerc să adorm matracucul” (desprecopii.com). De altfel, cuvîntul are cel puțin o atestare mai veche, într-un roman în care apare ca o creație ad-hoc în vorbirea unui copil: „N-am eu nevoie de matracucul lor și gata!...” (Cezar Petrescu, Omul de zăpadă, 1945).
Termenul depreciativ matracucă are în DEX o definiție care acoperă multe ipostaze contextuale diferite, dar care au în comun judecata negativă asupra persoanei: „femeie urîtă și prost îmbrăcată; femeie proastă, bleagă; femeie rea și vulgară; femeie stricată”. În secolul al XIX-lea, cuvîntul pare să fi avut însă și alte sensuri, dintre care unele sînt destul de neclare. Într-un pamflet jurnalistic, termenul pare să desemneze un fel de dans violent, ca metaforă pentru bătaie, adversarii fiind acuzați că martirizează țara: „jucați matracuca boierească cu bicele și omorurile peste peptul ei” (Românul, 1873). În alte contexte, poate ca efect al unei confuzii, cuvîntul matracucă este explicat prin „mitropolit” (Jipescu, Opincarul, 1881; Familia, 1893). Mai des cuvîntul apărea, poate ca nume propriu, scris de multe ori cu inițială majusculă, într-o o expresie indicînd vremuri îndepărtate – de cînd Matracuca: „Românii nu s-au născut de când matracuca din poveste, numai poeți” (Românul, 1893); „De cînd Matracuca, domnii judecară noroadele” (V.A. Urechia, în Universul 1899). Și I. Zanne, în Proverbele românilor, înregistrează variante ale expresiei: de cînd e Matracuca și de pe vremea lui Matracucă (vol. VI, 1901); în ultima sintagmă, numele propriu este tratat ca substantiv masculin. În același timp, matracuca putea fi (în conformitate cu forma, cu finala în -ă) o etichetă depreciativă pentru o femeie, ca în definiția din dicționarele actuale. Cea mai cunoscută apariție a sa este probabil cea din nuvela lui Caragiale „La hanul lui Mînjoală“: „A băgat-o în sfîrșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu rîzînd”.
Etimologia cuvîntului nu este sigură. S-au formulat mai multe ipoteze, dintre care nici una nu este perfect motivată semantic. S-a presupus, de exemplu, că termenul românesc ar fi legat de cuvîntul grecesc matrakúka, nume popular al mandragorei; este explicația preferată în dicționarul academic (Dicționarul limbii române – DLR) și în DEX. S-a sugerat, cu mai puțină putere de convingere, o contaminare între mitră și cucă (Lazăr Șăineanu, în Revista de istorie, arheologie și filologie, 1885) sau între mătrăgună și cucă (tot Șăineanu, în Dicționarul universal). Al. Ciorănescu, în Dicționarul etimologic al limbii române, a preferat explicația prin cuvîntul argotic turcesc matrakuka, desemnînd organul sexual masculin. Argotismul este înregistrat de dicționarele turcești curente (de exemplu, de Redhouse 1997) și corespunde perfect din punctul de vedere al formei cu termenul din română; sensurile sînt însă foarte îndepărtate și nu lasă să se întrevadă o evoluție firească. Cea mai interesantă rămîne ipoteza lansată în 1921 de Vasile Bogrea, în Dacoromania, sprijinită și de Ladislas Gáldi, în cartea sa din 1939 despre cuvintele de origine neogreacă din română, ca și de Vladimir Drimba, în Cercetări etimologice, 2001. Bogrea considera că matracuca ar fi o formă feminină provenind din numele propriu masculin Mantrakoukos. În folclorul grecesc, Mantrakoukos era numele conducătorului unei cete de spirite rele (un fel de drăcușori sau gnomi), Kallikantzaroi, care ieșeau la lumină între Crăciun și Bobotează, provocînd diferite neplăceri oamenilor. Tradiția pare să supraviețuiască, pentru că o căutare pe Internet ne conduce către descrieri („Mantrakoukos: șeful, robust, cu picioare scurte, stîngaci, urît și periculos”, greekerthanthegreeks.com) și chiar către reprezentări grafice ale personajului.
Dacă Bogrea avea dreptate, atunci matracucul actual este o parțială și involuntară întoarcere la originea cuvîntului.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Foto: Matrakoukos, the chief of Kallikatzaroi
