Prelucrarea lutului implică o relație de conlucrare. Pămîntul se leapădă de tăria-i de caracter pentru a deveni maleabil în mîinile omului. Insul se frămîntă pînă reușește să clădească. Mai întîi se ițește o cărămidă uscată, arsă printre buruienile toropite. Apoi apare o carieră de exploatare a argilei, un circuit în care fiece persoană are un rol precis. Mai tîrziu se înfiripează mașinăriile care înlesnesc munca, iar ulterior imperiile clădite pe renumele obținut prin calitatea produselor. Pe lîngă stratul superficial al reușitei, adîncimea relevă inevitabile încercări – bătălii pentru acțiuni, retrasarea graniței, războaie, crize economice. Din toate acestea se naște istoria unei comunități construite între izbînzi și prăbușiri. Situațiile-limită, sudoarea ori deznădejdea n-au ocolit procesul, însă moștenirea pe care abia o mai zărim azi e cea care a creat temelia propice ca rădăcinile comunității să se dezvolte. Expoziția urmărește drumul industriei ceramice locale, creînd punți de comunicare între contemporaneitate și trecut, pentru a ne aminti și a ne îndemna să rămînem „Cu toate țiglele pe casă” atunci cînd vine vorba de păstrarea memoriei și protejarea patrimoniului.
Primii pași în curtea Casei de Cultură a Orașului Jimbolia stabilesc o legătură nemijlocită între vizitator și expoziție. Aici se naște imboldul de a afla poveștile muncitorilor ale căror veșminte mai poartă urme îndărătnice de pămînt uscat. Cei care au aranjat nenumărate stive de cărămizi invită acum la un moment de repaus, menit să dezvăluie frînturi din istoria tradiției ceramice locale.
Imediat la intrarea în clădire, scările transformă urcușul într-o formă de descoperire. Traseul ajunge apoi în spațiul dedicat materiei de la care a început totul. Lutul extras de la diferite adîncimi, cel privit prin lentila microscopului și cel care dezvăluie, dincolo de textura sa obișnuită, urme ale altor timpuri se întîlnesc într-un parcurs al lucrurilor care, deși par familiare, așteaptă să fie privite mai atent.
În clipa în care îndepărtăm praful așezat de rutină peste lucrurile din jur, începem să vedem mai limpede. Expoziția pornește tocmai de aici: de la o materie aparent banală, care ascunde istorii nebănuite. Astfel întîlnim isprava profesorului Karl-Hans Gross, omul care a privit Jimbolia în profunzime. Interesul său pentru oraș, dragostea purtată comunității și rigurozitatea cu care a observat și a păstrat urmele trecutului au făcut ca localitatea să aibă astăzi o moștenire impresionantă. Fără intervenția dascălului, multe obiecte paleontologice ar fi pierit în nepăsare. Însă munca de cercetare pe care a depus-o timp de mai bine de douăzeci de ani în carierele Fabricii Ceramica a făcut ca oasele de mamut să nu se piardă prin pămîntul răscolit, ci să primească atenția care să le facă să dăinuie.
Spațiul de extracție a lutului a adus în lumină semne ale unei lumi dispărute. Fragmentele salvate poartă în ele atît mărturia unui timp greu de cuprins, cît și a omului care a înțeles că asemenea descoperiri trebuie înlăturate din calea uitării. În apropierea lor, lada de arheologie prelungește gestul căutării. Pămîntul, pensula și dintele de mamut ascuns invită mîinile să atingă, să înțeleagă. Pentru cîteva clipe, descoperirea se face prin joc, iar jocul capătă greutatea unei întîlniri cu trecutul.
Mirosul de ulei ars și cel de pămînt reavăn urmăresc fiecare vizitator în parte pentru a aduce în prim-plan schimbările care au avut loc odată cu trecerea timpului: zona în care odinioară forfota industrială domina s-a transformat într-un peisaj redobîndit de natură. Astăzi pare că aria lacurilor antropice – foste cariere de excavație – a fost dintotdeauna marcată de bogata floră și faună. Însă în spațiul pe care în prezent îl știm destinat recreerii, pînă nu demult se auzeau locomotivele „mucki”, motoarele baggerelor sau vocile împletite ale germanilor, maghiarilor și românilor care produceau materiale ceramice.
În acest peisaj, fabrica Bohn ocupă locul central. Longevivă și puternică, a stabilit cadența industriei ceramice locale vreme de peste un secol. În jurul ei au gravitat însă și alte nume, astăzi prea puțin cunoscute: Erste Hatzfelder Dampfziegelei, fabrica lui Josef Treiss, Hungaria-Dampfziegelei, Quint’sche Ziegelei, întreprinderea lui Josef Farkas, fabrica lui Johann Koch sau atelierul de olărit al lui Josef Leitheim. Nici o fabrică n-ar fi putut funcționa fără „motorul” uman. Conducători, muncitori permanenți și cubicași au ținut în mișcare acest univers al lutului ars. Nume precum Stefan Bohn, Michael Bohn, Jakob Schaaf, Josef Treiss, Michael Undisz sau Jakob Muschong sînt legate de soarta industriei locale. Totuși, dincolo de muncă, în jurul fabricilor s-a format și o viață socială proprie: ștranduri, terenuri de sport, echipe de fotbal, spectacole, muzică și locuri de întîlnire.
Toate aceste portrete ale întreprinderilor sau indivizilor au misiunea de a ne pune față în față cu un trecut care s-a stins, dar a cărui forță vitală mai pîlpîie prin patrimoniul care s-a păstrat ori a supraviețuit. Dacă treptele intrării în expoziție ne oferă perspectiva evoluției, cele care unesc prima sală cu parterul reprezintă momentele de cumpănă, greutățile. De aceea, edificiile care exprimă tacit grandoarea fabricilor – Catedrala Mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara și Biserica Romano-Catolică „Sfîntul Arhanghel Mihail” din cartierul Futok – cheamă spre Calea ce trebuie urmată pe verticală. De-a lungul traseului, rafturile de uscătorie reiau structura scheletului de lemn folosit odinioară la zvîntarea țiglelor. Acestea însoțesc întreaga experiență expozițională, construind treptat imaginea de ansamblu a istoriei prelucrării lutului. La parter, itinerarul conduce spre încăperea ce recreează cuptorul, în interiorul căruia focul este forța care desăvîrșește materia. Țigla și cărămida capătă rezistență prin ardere, iar vizitatorul începe să perceapă mai limpede însemnătatea etapelor de producție, căci fiecare dintre ele e importantă în contextul materialelor ce au fost dintru început făcute să dăinuie.
Cu toate acestea, trăinicia lor nu mai ține de procesul de fabricație și de materia primă folosită, ci de voința fiecăruia de a salva patrimoniul care încă mai spune povești despre comunitatea și regiunea în care trăim. Așadar, foaierul principal evidențiază produsul rezultat în urma efortului depus de mii de oameni care au lucrat de-a lungul vremii la întreprinderile ceramice. Întîlnim rezultatul muncii brute – metrul cub de pămînt pe care un cubicaș trebuia să-l extragă manual. Apoi putem observa stadiile unei cărămizi: lut de sine stătător, argila devenită văiugă și, mai tîrziu, cărămida arsă. Țigle, olane, luminatoare, materiale glazurate, cahle de teracotă, obiecte decorative, șmelțuri. Unde au fost toate acestea înainte de a-și găsi loc într-o expoziție? Unele au fost păstrate precum niște obiecte prețioase. Altele culese din stive ale lipsei de interes.
Elementul central al spațiului este piramida răsturnată ce pornește din tavan și tinde spre a comunica mormanului de argilă așezat paralel pe podea ca să arate că trecerea nu se face doar dinspre lut spre produs finit, ci poate funcționa și în sens invers, alegîndu-se doar praful de bunurile ce s-au transformat din utilitare în patrimoniale.
În sala de spectacole, vocea regretatului Francisc Jung evocă amintiri ale unui trecut care în curînd nu va mai putea fi vizibil nici măcar prin ruine. Totuși, lutul are însușirea de a capta în sine mai mult decît amprentele celor care l-au modelat. Argila reține urmele unei comunități întregi. În fiecare cărămidă se ascunde o carieră de pămînt, un cuptor încins, un muncitor, un industriaș, o casă. Nu ne rămîne decît să privim cu mai multă luare-aminte atunci cînd un leu din vîrful acoperișului ne cheamă să-i admirăm calitățile de străjer. Și-apoi să devenim noi înșine paznici ai moștenirii care ne învață atît de multe despre cine sîntem.
„Cu toate țiglele pe casă” propune o călătorie prin straturi succesive ale memoriei. Uneori vom urmări drumul unei cărămizi, alteori destinul unui industriaș sau transformarea unui peisaj industrial într-unul natural. Fiecare obiect, fotografie ori document reprezintă o piesă dintr-un puzzle în care patrimoniul industrial devine patrimoniu uman. Vom reuși să le ascultăm poveștile? Evenimentul s-a născut dintr-o idee creionată de muzeograful Cristina Dema și managerul cultural Sergiu Dema, expoziția fiind curatoriată de cei doi alături de artistul vizual Theophil Soltesz. Ulterior s-a materializat printr-un efort comun. GAL Banat-Vest și Asociația Tinerilor din Jimbolia au transformat conceptul într-un proiect posibil, angajîndu-se să realizeze partea fără de care o asemenea construcție rămîne doar pe hîrtie: scrierea proiectului, obținerea finanțării, achizițiile și toate etapele care susțin, din umbră, apariția unei expoziții. Finanțarea este asigurată de Primăria și Consiliul Local Jimbolia.
Expoziția ce poate fi vizitată pînă în 20 decembrie 2026 a fost construită alături de 24 de voluntari sosiți la Jimbolia prin Corpul European de Solidaritate, în cadrul proiectului 2025-1-RO01-ESC51-VTJ-000346288, implementat de GAL Banat-Vest. Tineri din Franța, Georgia, Italia, Republica Moldova, Lituania, România, Suedia, Spania și Turcia au lucrat cu documente, obiecte, lemn, lut și memorie. Au cercetat arhive, au pregătit bunuri pentru expunere, au construit instalații, au documentat fragmente ale colecției și au făcut văiugă, apropiindu-se direct de materia din care pornește întreaga poveste. Prin munca lor, tradiția prelucrării pămîntului a ieșit din conul de umbră al trecutului așezîndu-se în actualitatea ce se încăpățînează să nu dea uitării nici meșteșugul, nici istoria.
Cristina Dema este muzeograf și coordonator al muzeului presei „Sever Bocu” din Jimbolia.
