Pentru copii, nimic nu este imposibil, mai ales atunci cînd își pun mintea la contribuție. Însă mintea aceea are nevoie de liniște, echilibru și claritate ca să funcționeze bine, iar vîrsta copilăriei mici este una cu emoții mari.
Educația emoțională poate începe cu o poveste, cu o îmbrățișare, cu un pluș pe care îl alini. Trăim într-o societate în care din ce în ce mai des vorbim despre emoțiile noastre, dar nu mereu în tonul sau direcția potrivite, astfel că devine o necesitate ca generațiile noi de copii să fie expuse la discuții despre emoții, despre sănătatea mintală, despre prevenție.
Cum faci asta pe fundal de Lego și păpuși, mașinuțe, plastilină și creioane colorate? Prin poveste, prin joc de rol, prin a modela emoții autentice ca adult, prin discuții deschise și prin validare emoțională.
Sănătatea mintală ca noțiune de studiu la grădiniță începe cu adulți deschiși în a vedea copilul din spatele comportamentului, adulți care nu iau personal descărcarea de furie a unui copil, ci o tratează ca punct de lansare pentru o discuție. Adulți liniștiți, copii fericiți – se spune, și este adevărat –, echilibrul nostru se transmite celor din jur, mai ales către antenele ultrasensibile ale copiilor.
Emoții bune & rele
Primim în fiecare dimineață pe ușa grădiniței copii cu ghiozdanul de schimburi, dar și cu un mic bagaj emoțional la purtător. Nu știi imediat cum ți se „așterne” ziua la clasă, ci abia după ce scanezi starea emoțională a celor mici: cum se simte copilul cu părinții recent divorțați? Dar cel cu mama plecată în delegație? Oare copilul cu sora nou-născută o să fie mai prezent azi? Cum aș putea să îl ajut pe cel cu dificultăți de adaptare? Ce să fac ca să integrez copilul cu ADHD? Cum gestionez emoțiile copilului cu deces în familie?
Dacă din afară munca în grădiniță pare ceva idilic, cu joacă multă și rîsete, adevărul este de fapt că lucrăm cu emoții în stare brută, că totul este dinamic și se poate schimba oricînd, iar noi, adulții, trebuie să ne adaptăm din mers și să ne pregătim pentru orice. Înainte deci de a preda despre emoții celor mici, trebui să învățăm noi, adulții, ABC-ul pentru diverse situații ce pot apărea: divorț, deces, hiperkinetism, bullying, dificultăți de adaptare, părinți plecați, frați/surori și conflicte. Deseori diminețile noastre la grădiniță, înainte să vină copiii, seamănă cu pregătirea tactică a unui mare meci. Cine îl preia pe copilul nou? Ce carte citim la Cerc pentru a adresa o problemă nou apărută? Cum facem cu conflictul dintre X și Y? Cum evităm anumite cuvinte care ar putea fi elemente declanșatoare (trigger-e) pentru Z? Cine scrie părinților cărora avem să le dăm vești nu tocmai bune?
La grădiniță vorbim cu copiii despre emoții în coduri de culoare, cu ajutorul personajelor de poveste, cu joc de rol, prin artă, prin discuții la Cerc. Însă deseori educatorii și părinții se limitează la emoțiile de bază – tristete (albastră), furie (roșie), bucurie (verde sau galbenă) și frică (neagră) –, or roata emoțiilor este infinit mai bogată, ca și gama de culori, iar cei mici pot fi expuși la discuții complexe, cu un vocabular și instrumente adaptate pe înțelesul lor. Ar fi să le deconstruim ceea ce ei simt, pe bucăți care vizează locul în care simt emoția, semnalele pe care le oferă corpul, imaginile care le vin în minte, reflexul pe care emoția respectivă îl generează – și apoi o numim: una este tristețea de-a te fi certat cu mama, alta este melancolia cauzată de o vreme ploioasă, altul este dorul. Povestim despre emoții bune și rele, dar povestim și că emoțiile mai puțin plăcute au rolul lor – frica previne accidente, scîrba previne ingerarea de lucruri nepotrivite, furia în cantități corecte alimentează acțiunea, tristețea te învață despre ce este fericirea.
Deseori am avut părinți care, dezarmați, ne-au rugat să găsim cheia tristeții copilului lor, a opoziționismului sau a comportamentului ciudat. Am avut un caz al unei fetițe care nu își accepta deloc unchiul, refuza să îi vorbească, intra într-un soi de muțenie selectivă cînd venea vorba de el. Pentru a descuia acest comportament, am apelat la joaca cu niște păpuși care reprezentau o familie, și cu o casă mare de lemn, cu pătuț, masă și scaune, balcon și acoperiș. Am rugat fetița să invite membrii familiei ei în casă și să îi așeze care pe unde consideră. Unchiul a rămas la ușă. A durat un pic de timp și mai multe sesiuni de joacă cu familia și casa ca să ne dăm seama că fetița asocia sosirea unchiului cu plecarea părinților (el funcționa ca babysitter cînd părinții fetiței aveau treabă), și astfel am reușit pas cu pas să lucrăm cu fetița pe această temă și să o convingem să îl invite pe unchi în casă, la masă, fără a declanșa teama ei de abandon. Toate acestea evident că au reușit doar cu ajutorul părinților, care l-au invitat mai des pe unchi fără a mai pleca și ei mereu de acasă în timpul acelor vizite.
Un alt instrument foarte bun de lucru este acela al propriului exemplu. Există din păcate locuri și familii unde adulții etalează mereu o singură emoție: fericirea însoțită de un zîmbet împietrit. Or, cum poți dezvolta empatia copilului dacă nu îl expui la o gamă variată de sentimente, grimase, gesturi? Și noi, adulții, ca și cei mici, venim cu propriul nostru bagaj de emoții după noi. Am observat în cei peste 15 ani de experiență la clasă că adulții care comunică sincer cu copiii din jurul lor sînt cei mai buni educatori. Copiii au nevoie să știe dacă te-au jignit, dacă te-au supărat, dacă te-au făcut fericită, au nevoie să știe care-ți sînt limitele personale, cum îți gestionezi tu anumite suferințe din viață, ca să învețe și ei despre sine și despre cum să traverseze diverse etape.
Terapie prin jocuri
A apărut, sau poate există de cînd timpul, moda copiilor crescuți în globuri de cristal, cu o lume atent construită, fără emoții negative, fără lupte, fără miză, fără creștere emoțională, de fapt. Ar trebui, în schimb, să oferim copiilor și posibilitatea de a se frustra, de a încerca și de a greși, de a înțelege că emoțiile, bune sau rele, sînt toate ale noastre și trebuie să avem grijă de ele. Așa cum, dacă te doare un picior, mergi la ortoped, sau dacă ai o carie, mergi la dentist, trebuie să normalizăm încă din grădiniță faptul că și pentru minte și dureri sufletești există doctori: psihologul și psihiatrul. De ce le povestim celor mici despre pictori celebri sau oameni de știință, dar nu și despre marii părinți ai psihoterapiei?
Le putem spune că Freud a studiat visele, că Rogers a promovat ideea de acceptare necondiționată, empatie și autenticitate (instrumente de nelipsit în lucrul cu copiii), că Pearls a pus accent pe corp, emoții și autoreglare, sau că Virginia Satir a vorbit despre comunicare, rolurile din familie și creșterea personală, iar Adler a povestit despre voință. Copiii ar trebui să fie deja familiarizați cu oricare dintre aceste noțiuni. Cu vocabularul potrivit, îi putem introduce pe copii în fascinanta lume a psihologiei, îi putem educa să integreze ca normalitate actul de a merge la terapie ca viitori adulți sau adolescenți, dacă vor avea nevoie.
Le putem arăta prin joc de rol o sesiune de terapie prin artă, le putem povesti despre jocul în nisip (sandplay), le putem introduce noțiuni despre meloterapie, adică terapia prin muzică.
Emoțiile pot lua înfățișări spectaculoase prin talentul unui desenator, și nume amuzante prin imaginația unui scriitor. Cine nu ar vrea să știe mai multe despre Doamna Țipescu sau despre domnul Relaxandru Alexandru, cine nu ar vrea să îi cunoască pe Scîrbilă, pe Tristan (tristețea) și Felix, Dorina (dorul) și Lăcrămioara (melancolia), sau pe Stînjenica (timiditatea)? Dar ce spuneți de Mocănița (lenea) și melcul ei Mintenaș? Nu par niște personaje ale căror povești ai vrea să le afli?
Am inventat pentru copiii din grădinița mea aceste personaje și le-am pus în situații asemănătoare celor pe care cei mici le-au trăit, acasă sau în comunitate – le-a fost mult mai ușor să își tragă învățăminte din aceste povești decît din discuții moralizatoare. Am avut apoi un proiect pentru școala de vară care s-a numit „Viața e o scenă”, proiect care a avut în prim-plan cîte o emoție în discuție săptămînal, pe care am deconstruit-o pînă la definiție și am reclădit-o apoi sub forma unei mini-piese de teatru. Copiii au reușit astfel să integreze foarte bine toate emoțiile discutate, modelate în personaje concrete, să știe ce înseamnă, cum se simt, ce efecte au prin prezența sau absența lor – emoțiile sub lupă devin deci clare pentru copii, prin joc de rol și atentă observare,
Discuția despre emoții nu trebuie să fie rigidă, și nici constrînsă de preconcepții. Copiii pot înțelege cuvinte mari, cu condiția ca și adulții să le știe. Copiii pot duce emoții mari, cu condiția ca adulții să îi ajute la coreglare și la înțelegerea lor. Emoțiile sînt serioase, dar pot fi repovestite ca să se potrivească în lumea de poveste a copiilor.
Există multe cărți cu instrumente și idei de jocuri pentru cunoașterea emoțiilor pentru copiii de toate vîrstele, dar important este să adaptezi și să-ți „citești” publicul-țintă. Am construit pentru copii spații de reglare emoțională, unde au cărți și perne, fișe de colorat și plușuri moi, borcane cu sclipici lichid pe care să le scuture și să urmărească jocul particulelor colorate prinse în dans, covorașe de yoga și bețișoare parfumate. Ideea unui spațiu sigur unde poți să stai în contact cu emoțiile tale și să ți le aprofundezi, să le gestionezi, funcționează cu succes. Nu îi încurajăm pe copii să lovească perne la furie, ci mai degrabă să își folosească cuvintele sau să dea o tură de alergare prin curte. Își pot desena furiile sau le pot modela din plastilină, și astfel le dai copiilor ideea de control asupra lucrurilor pe care le simt – poți alege culoarea emoției tale, o poți face mare sau mică, o poți turti în mîini și dintr-o furie enormă să reconstruiești o bucurie roz.
Îngrijirea emoțională nu este un moft, ci ar trebui să intre în rutină, ca spălatul pe dinți sau pe mîini. Vocabularul emoțional al copiilor trebuie construit de timpuriu, cu bază solidă în instrumente de folosit.
Dar adevărul e că nu există rețetă perfectă pentru o sănătate emoțională impecabilă, nici pentru noi, adulții, darămite pentru cei mici care se supără dacă le dai o farfurie galbenă în loc de una verde. Dar, cu răbdare, joacă și cîteva povești bune la îndemînă, putem să-i ajutăm să-și înțeleagă emoțiile fără să le sugrume, să respire adînc în loc să explodeze și, cine știe, poate chiar să ne învețe și pe noi puțin din superputerea lor secretă: aceea de a trăi emoțiile așa cum vin, fără rușine, cu mult curaj. Și uneori, cu mult sclipici.
Alexandra Iftode este specialistă în educație, director educațional la Tiny Toes.
