Robert Sapolsky este profesor la Stanford University și, de asemenea, autor al unor cărți-tratate de știință și neurocercetător. Predă biologie, neurologie și neurochirurgie, iar cercetările sale de laborator s-au axat pe studii de neuroendocrinologie, pornind de la a contesta una dintre presupunerile fundamentale asupra existenței umane: conceptul de liber-arbitru. Bazîndu-se pe neuroștiințe, psihologie, biologie și filozofie, Sapolsky susține că gîndurile, deciziile și comportamentele oamenilor sînt determinate în totalitate de forțe pe care nu le putem controla pe deplin. A scris mai multe cărți care ar putea fi încadrate ca manuale, unde dezvoltă și aduce știința mai aproape de publicul larg.
În cea mai recentă carte a sa, Determinat, leagă conceptele anterioare, demonstrînd că sîntem determinați de biologia noastră, dar și de influențele mediului. În cartea sa anterioară, Behave, se întreabă: ce hormoni au acționat cu zile/ore mai devreme și au modificat receptivitatea față de stimulii senzoriali, care au provocat sistemul nervos să inițieze un anumit comportament? Sapolsky definește comportamentul ca fiind produsul final al unei gene, al unui hormon, al unei traume infantile, fapt care implică o justificare din perspectivă neurobiologică, genetică, evoluționistă, adică o gîndire mai amplă. [...]
Copilăria contează: starea de siguranță și protecție trăită explică pașii de la punctul A la punctul Z din viața adultă (un alfabet al vieții). Pe lîngă acest alfabet, factorii culturali și credințele despre viață se moștenesc. Contează locul unde ne naștem, dar și nivelul financiar al familiei, iar toate acestea influențează microbiomul nostru (totalitatea microorganismelor – bacterii, virusuri, fungi, protozoare – care trăiesc în și pe corpul uman, împreună cu materialul lor genetic și interacțiunile acestora cu organismul-gazdă), sănătatea psihică și nivelul de educație.
O traumă trăită mărește volumul corpului amigdalian și atrofiază hipocampul, iar studii făcute prin rezonanță magnetică (RMN) în sindromul posttraumatic au demonstrat acest lucru. Factorul esențial al traseului nostru în viață, pe care mintea rațională îl refuză ca element definitoriu, e norocul. O educație bună, o familie sănătoasă și un mediu democratic în care să ne naștem sînt un noroc, la fel ca un parcurs blînd, fără suferințe majore. Norocul are un rol covîrșitor: fiecare decizie pe care o luăm este rezultatul biologiei, geneticii, mediului și societății, iar, în final, hazardul este cel care ne poziționează într-un anumit loc în viață. Nu ne alegem familia, orașul, țara, epoca în care ne naștem, nici genele cu care venim pe lume, dar tot acest „pachet” influențează major ce putem realiza.
În cartea sa Haos. Nașterea unei noi științe, James Gleick introduce conceptele esențiale ale teoriei haosului, care este o ramură a științei ce studiază comportamentul sistemelor dinamice sensibile la condițiile inițiale. Gleick nu este matematician, ci jurnalist științific, iar meritul său este că a reușit să traducă o teorie complexă într-o poveste accesibilă și captivantă, care a schimbat modul în care înțelegem ordinea, dezordinea și natura predicției științifice. Teoria haosului studiază sistemele care par a fi aleatorii, însă care urmează legi deterministe, adică nu sînt conduse de întîmplare, ci de reguli precise, doar că aceste reguli duc la rezultate extrem de sensibile la condițiile inițiale, ceea ce face ca predicția pe termen lung să devină imposibilă.
Chiar și o mică variație în starea inițială a unui sistem (de exemplu, o adiere de vînt sau bătăile aripilor unui fluture) poate duce la diferențe uriașe în comportamentul pe termen lung (cum ar fi o furtună pe un alt continent). Acesta este și motivul pentru care prognozele meteo pe termen lung sînt atît de dificile. Gleick ne arată în cartea sa faptul că natura umană și societățile pot fi înțelese și ele prin lentila teoriei haosului – aparentul haos din comportamente sau relații poate avea tipare subtile și o logică internă. Pentru Sapolsky, teoria haosului oferă o alternativă la gîndirea reducționistă și o perspectivă în înțelegerea complexității comportamentului uman, unde cauzalitatea liniară nu mai este suficientă. Abordarea reducționistă tradițională din știință, în care înțelegerea părților componente ale unui sistem era suficientă pentru a înțelege întregul, nu mai este considerată valabilă, la fel cum, în cazul sistemelor biologice complexe, unde se încadrează și comportamentul uman, această metodă nu este întotdeauna eficientă.
Teoria haosului, cu accentul său pe sensibilitatea la condițiile inițiale și pe comportamentul imprevizibil, oferă o perspectivă mai adecvată pentru înțelegerea acestor sisteme. Sapolsky spune că, deși teoria haosului provine din științele fizice, implicațiile sale sînt profunde pentru biologie și neuroștiințe, iar comportamentul uman nu poate fi înțeles complet prin simpla analiză a părților sale componente, deoarece interacțiunile complexe și imprevizibile dintre aceste părți joacă un rol crucial. Această perspectivă l-a determinat să reconsidere modul în care abordează studiul comportamentului uman: chiar și efortul sau perseverența, pe care le considerăm personale, sînt rezultatul unor factori pe care nu i-am controlat niciodată. Dacă sîntem ambițioși, disciplinați, creativi sau rezistenți în fața dificultăților, acest lucru nu se datorează vreunei forțe interioare pure, ci influențelor biologice și de mediu care ne-au modelat.
Sapolsky nu neagă efortul sau inteligența, dar ne obligă să regîndim aroganța succesului și să înțelegem că, oricît de mult ne-am dori să credem că sîntem arhitecții destinului nostru, norocul este arhitectul suprem. Cu alte cuvinte, norocul nu este doar o întîmplare care ne schimbă viața într-o zi oarecare, ci este un principiu fundamental al existenței noastre. Oricît de mult ne-ar plăcea să credem că noi controlăm propriul succes, acesta este un accident norocos al circumstanțelor în care ne-am format. Iată o viziune ce poate fi inconfortabilă, pentru că ne place să credem că am ajuns într-un anumit punct datorită meritelor noastre exclusive. Însă, așa cum spune și Nassim Taleb, norocul nu este o regulă, ci o aberație statistică, o fluctuație neașteptată într-un sistem complex, care schimbă traiectorii și destine și care este convergentă teoriei haosului.
Dar trebuie să vorbim și despre inegalitatea veniturilor, nedreptatea trăită care duce în genere la o rată crescută a infracționalității, la o stare dominantă de suspiciune, la ajutor scăzut între oameni, la o stare de empatie redusă, dar și la conformism în a fi de acord cu ceilalți care contribuie măcar parțial la predictibilitatea unei vieți duse în condiții grele. Un experiment în acest sens, prezentat în cartea Behave, vorbește despre un elev căruia i se administra un „șoc electric” (care, de fapt, era mimat – în realitate, elevul fusese selectat de echipa de cercetători și instruit să reacționeze la semnalul lor, atunci cînd profesorul apăsa pedala electrică). Profesorii au acceptat să se supună indicațiilor cercetătorilor cînd aceștia le spuneau să apese, deși auzeau cum elevul strigă de durere, iar 65% din aceștia au administrat șocul maxim de 450 de volți – într-atît de înrădăcinate sînt conformismul și obediența educațională în noi.
Sîntem rezultatul biologiei și al mediului, care produce modificări la nivelul organismului prin reacțiile emoționale pe care le avem în urma interacțiunii cu cei din jur. Acestea, la rîndul lor, sînt rezultatul interacțiunii cu strămoșii noștri, care în funcție de timpurile și de locul unde au trăit au avut parte de un sistem nervos mai calm sau de unul alertat, suprastimulat, inundat de adrenalină și cortizol – substanțe care schimbă compoziția organică a corpului, influențează acțiunile noastre și își pun amprenta genetică. O stare de vigilență înseamnă un comportament precaut, mai multă anxietate, implicit un comportament care îndeamnă la stabilitate, mai puțină expunere la schimbare, o stare emoțională anticipativă cu tendințe negative, cu ritualuri repetitive de calmare și asigurare, pe care le vom transmite mai departe generațiilor viitoare pe cale chimică, din corpul mamei în organismul fătului, iar apoi prin factorii psihologici și emoționali din mediul unde copilul crește. De aceea, o copilărie plină de adversități este un factor predictiv pentru un adult cu o stare emoțională hiperalertă, cu comportamente antisociale sau obsesiv-compulsive, cu anxietate crescută, dar și cu modificări ale genelor vulnerabile în diferite forme patologice, care duc la apariția tulburărilor de personalitate. [...]
Deși Sapolsky afirmă clar că nu există liber-arbitru, el nu neagă capacitatea de schimbare sau de dezvoltare, ci doar o explică diferit: ca rezultat al altor factori determinați. Acesta nu spune că sîntem programați ca niște roboți, ci că avem o zonă de influență impredictibilă dată, la fel ca în teoria haosului, de mici fluctuații care nu pot fi controlate și nici determinate. Nu spune nici că schimbarea este imposibilă, după cum voi arăta în capitolele următoare, ci că identitatea noastră este rezultatul unei interacțiuni unice între genele noastre, mediul în care trăim și influențele oamenilor care ne modelează. [...]
Nu ne schimbăm prin voință, ci pentru că schimbăm mediul care ne determină, de exemplu prin șansa unei relații de susținere, printr-un terapeut care ne oglindește o altă perspectivă sau printr-o comunitate care ne validează. Răspunsurile noastre reziliente sînt tot determinate, dar sînt determinate de experiențele bune (un profesor care ne-a văzut, o bunică protectoare, un mentor sau o biografie care ne inspiră, un proces de terapie etc.), deoarece plasticitatea creierului este deterministă, dar flexibilă – iar aici apare spațiul pentru transformare. Faptul că unii oameni reușesc să devină funcționali în ciuda traumei nu contrazice determinismul, ci îl susține; aceștia au avut acces (conștient sau nu) la un set diferit de factori. Însă există limite clare în ceea ce putem preveni sau schimba. Genele, mediul formator și sănătatea psihică a adulților care ne cresc sînt factori pe care nu îi putem controla. În plus, factorii culturali, adică normele, credințele și valorile locului unde ne naștem, trasează granițe rigide pentru dezvoltarea noastră, influențîndu-ne percepțiile și comportamentele într-un mod uneori subtil, alteori opresiv.
(fragment din cartea Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, apărută recent la Editura ZYX Books)
