„Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.“ Începutul nuvelei lui Kafka este arhicunoscut. Există meme făcute pe marginea lui. Ne urmărește obsesiv și este privit ca expresie a fantasticului gotic ce caracterizează Praga începutului de secol trecut.
Sînt nenumărate recenzii, analize literare, analize psihologice, care mai de care mai savante, care încearcă să descifreze ermetismul lui Kafka și al celei mai cunoscute nuvele fantastice din lume. Mai cunoscute parcă decît „Annabel Lee“ sau „Prăbușirea casei Usher“. În tot cazul, mai populară în ceea ce privește misterul de nepătruns al psihicului uman. Aceste analize vorbesc despre „metaforă și negație“, despre „intenții estetice“, despre o „grilă de lectură freudiană“ (respinsă, de altfel, de Nabokov), despre „ambiguitatea condiției eroului“, din care transpare caracterul autobiografic al nuvelei.
În această cheie am citit în tinerețe nuvela lui Kafka. Cu uimire în fața absurdului, puțin confuză din cauza lipsei de finalitate. Pentru totdeauna, în mintea mea a rămas tema neadaptării, a neînțelesului privit ca un monstru, a izolării și a granițelor de comunicare, o insuficiență a limbajului care taie puntea de legătură cu lumea înconjurătoare, lume autosuficientă și mărginită, închisă în sine și măcinată de griji meschine și de materialism. M-am gîndit, în ciuda lui Nabokov, la interpretarea freudiană care face o paralelă între relația dintre Kafka însuși și tatăl său și relația dintre Gregor Samsa și tatăl acestuia din nuvelă. Astfel, brutalitatea și primitivismul tatălui Samsa sînt explicate prin relația proastă pe care Kafka a avut-o cu propriul tată. Oare cîți dintre noi nu s-ar regăsi într-un astfel de scenariu? Cred că am aderat puternic la viziunea freudiană și am rezonat cu vulnerabilitatea copilului pus față-n față cu un tată toxic, un tată care nu-l recunoaște și nu-l acceptă decît în parametrii rigizi impuși de o educație cazonă. O educație care crucifică și martirizează întîiul născut, strivit sub povara obligațiilor. În plus, nu am putut să nu mă revolt în fața obtuzității și egoismului familiei. Sîntem buni pentru lume, chiar și pentru cei apropiați, doar atîta timp cît sîntem funcționali, cît timp le sîntem utili.
Astfel am văzut povestea lui Gregor Samsa, pe care l-am privit pînă acum ca pe o victimă a celorlalți, un suflet idealist, suferind de spirit de sacrificiu și abnegație, incapabil să se gîndească la sine, preocupat pînă la anularea propriului eu de oamenii pe care-i iubește. Și, aparent, el e singurul care știe să iubească în nuvela kafkiană. În mintea mea, ani în șir, adevărații monștri erau ceilalți. Și nici măcar n-aveau nevoie de metamorfoze pentru asta. Însă aseară, cînd am văzut spectacolul pus în scenă de regizorul Yuri Kordonsky la Teatrul Excelsior, ceva s-a întîmplat și, printr-un mecanism ciudat, ca și cînd aș fi privit printr-o lentilă inversată, am văzut „Metamorfoza“ într-o cu totul altă lumină .
Promo-ul de pe site-ul teatrului ne anunță că este vorba despre „o producție despre fragilitate, transformare și puterea de a privi în ochi ceea ce ne înspăimîntă. Un spectacol despre noi toți“. Și neîndoielnic este despre fragilitate și transformare – oare nuvela lui Kafka despre ce era? –, numai că fiecare pare să se gîndească la altceva atunci cînd vorbește despre asta, lucru evident din majoritatea cronicilor care, în aceeași cheie de lectură în care citisem și eu cîndva nuvela, încearcă o descifrare savantă, pe măsura analizelor literare mai vechi ale textului și pe măsura spiritului kafkian, ermetic, indescifrabil și cuprins de goticul sfîrșitului de secol XIX, începutului de secol XX. O lume care se ascunde în neguri și în care fragilitatea este dată de spaima numinosului care ne înconjoară și ne apasă uneori.
Dar mie mi se pare că spectacolul de la Excelsior mai este și despre altceva. Poate pentru că sînt sensibilizată de propria experiență personală, de pe urma căreia am scris o carte, experiență pe care o retrăiesc acum în altă formă. Pentru că am văzut metamorfoza ca pe o boală, iar această metamorfoză nu e întotdeauna la fel, pentru toți. Gîngania aia în care ne transformă boala poate îmbrăca diferite aspecte. Dar, dincolo de metamorfoză, ceea ce rămîne esențial este raportul cu ceilalți. Felul în care metamorfoza alterează sau nu acest raport. Și, cum it always takes two to tango, alterarea raportului nu poate fi pusă doar în spinarea uneia dintre părți, fie ea mai mult sau mai puțin „metamorfozată”. Probabil că ăsta este motivul pentru care cartea apărută acum un an, Labirintul, are o viziune finală luminoasă. În acest moment, însă, dacă ar fi să scriu din noua perspectivă, cred că ar fi mai degrabă un final întunecat. Sau poate că gîndesc așa pentru că încă nu e finalul, poate că mă va surprinde din nou. Așa cum surprinde și finalul spectacolului care metamorfozează metamorfoza kafkiană într-o metanoia. Gîngania nu va muri ca o gînganie, ca un monstru, ci va deveni crisalidă. Încă nu știu unde va duce această nouă poveste a unei metamorfoze, care mă implică acum. Dar acest moment pe care-l trăiesc se suprapune perfect peste Metamorfoza lui Kafka de la Excelsior, așa cum am simțit-o eu. Pentru că, pentru prima dată, am acordat o atenție mai mare familiei decît personajului principal. Și nu i-am mai văzut ca pe niște autosuficienți, orbiți de sărăcie și de panica în fața necunoscutului absurd, pe care mințile lor refuză să-l înțeleagă, ca pe niște monștri egoiști, preocupați doar de binele propriu. I-am privit ca pe niște oameni care suferă în egală măsură cu fiul/fratele transformat în gîndac. Un om pe care l-au iubit și care i-a iubit și i-a susținut pînă atunci, metamorfozat într-o creatură monstruoasă, într-o creatură care le este complet străină și care, în ciuda dorinței acelei părticele umane, rămasă ascunsă în adîncul său, preocupată încă de bunăstarea lor, le face totuși rău. Fără voie. Dar un rău uriaș. Emoțional, material, fizic. În toate felurile posibile. Pentru că nu sînt decît niște oameni, la fel de vulnerabili, pînă la urmă, ca și cel transformat în gînganie. Oameni care au propriile limite, cărora e la fel de absurd, pe cît de absurdă e metamorfoza, să se transforme în martiri.
Această Metamorfoză nouă n-a mai fost, pentru mine, doar despre suferința lui Gregor, așa cum fusese pînă acum, ci și despre suferința familiei. Și poate cel mai bine mi-a ilustrat această suferință – umană, cuprinsă de elanuri eroice, dar și de lașitate, de accese de generozitate, pînă la o renunțare de sine pe care ceilalți n-o împărtășesc, chit că poate fi discutabil cît este dragoste și cît simț al datoriei în această generoasă renunțare la eul propriu, dar și de egoisme care sfîrșesc cu hotărîrea de a pune capăt coșmarului în care fratele ei a fost înlocuit de gîngania monstruoasă („Dragii mei părinți, așa nu se mai poate!“) –, așadar, din punctul meu de vedere, cel mai bine ilustrează suferința și neputința familiei (care trece și ea prin repetate metamorfoze emoționale), Grete, interpretată de Oana Predescu. Cred că ea a fost, într-o mare măsură, cea care mi-a schimbat perspectiva asupra nuvelei lui Kafka. Și, desigur, foarte iscusita găselniță regizorală de a reda metamorfoza prin multiplicarea personajului Gregor Samsa.
Dacă la început, pe scenă, în pielea personajului, este doar Marius Trudeanu, care are o remarcabilă tehnică pantomimică, pe care am admirat-o și în Șapte minute după miezul nopții, unde interpretează monstrul copac, și care-i permite să interpreteze ființe supranaturale, non-umane, cu o lejeritate impresionantă, treptat i se alătură Matei Arvunescu și Alex Popa, apoi Dan Pughineanu și Mircea Alexandru Băluță, pentru ca, în final, să fie un grup mare în care sînt adunate toate personajele masculine, cu excepția tatălui, interpretat de Bogdan Nechifor. Această „înmulțire“ a personajului Gregor Samsa are putere de sugestie foarte mare, cu posibile trimiteri la imaginea unor gîndaci de bucătărie, speriați de lumina becului, care se reped să se ascundă, imagine fenomenal ilustrată și cu ajutorul scenografiei realizate de Oana Micu, în scenele în care toți cei trei-cinci-nouă Gregor Samsa se înghesuie în ușa deschisă în cubul cameră, pus pe o turnantă, la mică înălțime deasupra restului scenei.
Pe de altă parte, dacă ne gîndim la patologia psihiatrică, de tip Alzheimer, demență vasculară sau alte patologii din zona alterării personalității și structurilor de limbaj, așa cum am văzut eu de această dată „Metamorfoza“, multiplicarea lui Gregor Samsa poate sugera foarte bine multiplicarea personalităților, cu destructurarea pilonului central care definește caracterul și personalitatea unei persoane.
Deși cu accente comice pe alocuri (am fost într-o sală plină de adolescenți care hăhăiau zgomotos la un moment dat), dintre care foarte reușită mi se pare scena celor trei chiriași (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușat), o scenă mută care mi s-a părut că face o reușită asociere cu frații Marx, spectacolul care-l aduce pe Kafka pe scena Teatrului Excelsior este de un dramatism intens și ne vorbește despre suferința care însoțește orice pierdere, indiferent de natura acesteia și indiferent de care parte a acestei pierderi ne plasăm (fie că ne pierdem pe noi, fie că-i pierdem pe cei dragi). Montajul, regia, scenografia, sunetul și, mai ales, jocul actorilor – printre care mi se pare esențial s-o menționez și pe Dana Marineci (servitoarea) care, deși are un rol mic, face o figură remarcabilă, aducînd o notă de cinism și portretizînd astfel indiferența lumii exterioare la dramele petrecute între cei patru pereți care adăpostesc orice familie –, toate acestea fac din spectacolul de la Excelsior unul cu nenumărate valențe și clar de neratat. Mergeți cu încredere să-l vedeți. Și poate veți avea surpriza să descoperiți lucruri pe care nici unul din cei care l-au văzut înainte nu le-au sesizat.
Ileana Moroianu este doctorandă în filosofie antică și medievală la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.
