Cum Parisul devenise la finalul lunii iunie de o incandescență insuportabilă și aflasem că Musée d’Orsay organizează două expoziții Renoir destul de apreciate, mi-am zis că voi prefera puținul aer condiționat din muzeu (o rara avis în peisajul parizian) cuptorului în care se transformase apartamentul meu. N-am fost dezamăgit: cele două expoziții s-au dovedit a fi de o profunzime aparte, poate chiar surprinzătoare pentru cel care a fost supranumit „pictorul fericirii”.
Expoziția Renoir dessinateur, dedicată în întregime operelor realizate pe hîrtie (crochiuri, schițe, portrete pastel și acuarele), punea în evidență o latură mai puțin cunoscută a coloristului impresionist și întredeschidea, atît cît se poate, ușa atelierului său, revelîndu-i procesul de creație, care a dus la capodopere precum Les Baigneuses.
A doua expoziție, Renoir et l’amour. La modernité heureuse, probabil cea mai interesantă, se voia o incursiune într-un univers renoirian în care dragostea de toate felurile (filială, amoroasă, chiar fraternă) domnește ca principiu fondator al lumii, în absența oricărei umbre de durere, frustrare sau melancolie. Spre deosebire de colegii săi de generație, precum Monet sau Caillebotte, tablourile lui Renoir abundă, într-adevăr, în empatie și optimism.
În ceasul unei animozități sociale crescînde și al unor tensiuni din ce în ce mai apăsătoare de pe scena internațională, pictura lui Renoir m-a izbit la început ca fiind de o inactualitate agasantă, dacă nu chiar de un optimism naiv. În Le Printemps ou la conversation, Renoir pictează amanții cuminți în timp ce-și vorbesc absorbiți la marginea grădinii, în contradicție cu o anumită tradiție picturală a conversațiilor galante, unde jocul seducției este pus în scenă cu o mai mare ironie sau concupiscență, fie ea disimulată, alta decît franchețea figurilor de o pudoare exemplară ale pictorului francez. Dacă într-un tablou semnat de Jean-Honoré Fragonard, precum Les Hasards heureux de l’escarpolette, se pot măcar întrezări premisele unei tensiuni erotice ilicite (în eventualitatea existenței unui triunghi amoros) și deci posibilitatea teoretică a unui eșec, Renoir nu ne oferă decît o generozitate a prezenței celuilalt care se gustă fără a se consuma vreodată. Dacă Fragonard ne pune în față o poveste de dragoste extraconjugală cu pasiunea și complicitatea caracteristice, Renoir preferă un amor care se apropie mai mult de camaraderia și de inocența prieteniei.
Chiar și în scenele unde senzualitatea s-ar putea arăta, dezgolită, de sub corsetul normelor sociale, precum petrecerile din parcuri sau după-amiezile canotorilor la margine de lac, personajele par să trăiască într-un paradis unde sexele, pe deplin egale, interacționează în perfectă armonie, aproape în absența oricărui fior sexual. Trupurile canotorilor nu sînt defel un simbol al libertinajului ori al periferiei morale, ci semnul că civilitatea persistă și cînd normele sociale sînt mai relaxate. Optimismul lui Renoir evacuează în afara picturilor sale orice amintire a războiului împotriva Prusiei, a Comunei, a industrializării peisajelor, a inegalităților politice, sociale și economice dintre femei și bărbați. Nimic nu pare să tulbure plăcerea întîlnirii, a împărtășirii unei clipe de bucurie ce stă suspendată între zîmbetele binevoitoare ale celor prezenți.
Contemporanii lui Renoir par să fi fost la fel de sceptici în privința acestei armonii. Fericirea pe care o pictează Renoir înflorește, parcă, într-un context socio-economic specific burghez, aparent nestînjenit de conștiința existenței altor condiții mai precare cu care de altfel nu se intersectează. Aceste tablouri ale lui Renoir se situează în afara unei critici sociale, dar acest fapt, semnalat de textul expoziției, ascunde poate un adevăr mai profund despre viziunea pictorului asupra lumii: visul armoniei universale renoiriene se construiește într-o lume ficțională în care condițiile sale de posibilitate sînt în sfîrșit îndeplinite. Într-o venă profund anti-darwiniană, cadrul relațiilor umane este caracterizat de o liberalitate fără margini, reflectată în aproape fiecare element al picturii sale, de la vegetația luxuriantă pîna la paleta de culori extrem de bogată. Lumina însăși pare să învăluie personajele și peisajul într-o îmbrățișare ospitalieră: dragostea dintre oameni nu poate atinge perfecțiunea renoiriană decît prin concursul naturii, care generalizează la nivel cosmic acest principiu al iubirii. Relațiile tranzacționale dintre oameni și dintre sexe devin nu numai lipsite de sens, ci și incompatibile cu un astfel de univers.
Poate că optimismul lui Renoir nu-l contaminează și pe privitor, care la ieșirea din muzeu pășește înapoi într-o lume mai tranzacțională ca niciodată, dar invitația maestrului de a imagina și a simți, fie și preț de o clipă, căldura unui astfel de univers nu este nici pe departe un eșec. În aceasta constă pesemne pariul artistic al lui Renoir: pictura poate să fie mare și dacă rămîne sub semnul fericirii.
Victor Popa a absolvit École Normale Supérieure la Paris și este acum doctorand în filozofie al Universității din Cambridge.
Credit foto: Wikimedia Commons
