Dintr-un anume punct de vedere, comportamentul limbilor se suprapune cu cel al speciei umane: se nasc, se dezvoltă, se diversifică în timp, apoi decad și mor. Pledînd pentru existența unui mecanism evoluționist similar în limbă precum în organismele vii, Darwin arată (în Descendența omului) că evoluția, în amîndouă cazurile, se face treptat, că ambele categorii adăpostesc vestigii din trecut (niște exemple ar fi, la om, sinusurile, osul coccigian și măselele de minte – azi nu ar mai folosi la nimic, sînt doar sursă de durere; cîteva exemple lingvistice ar fi ’s din engleză, unde apostroful este urma unui e din es care se atașa la substantivele din genitiv în anglo-saxonă; ori accentul circumflex din cuvinte franțuzești precum forêt, hôpital, care marchează prezența unui s în forme mai vechi, forest, hostel); Darwin mai spune că unele limbi au dispărut de-a lungul timpului și nu mai pot fi niciodată vii (aici trebuie să fac o paranteză, în caz că vă întrebați „dar latina și greaca veche?” – cele două rămîn limbi moarte oricît de capabili am fi să conversăm în ele cînd ne întîlnim unii cu alții pe stradă, pentru că o limbă este vie doar atîta timp cît are vorbitori nativi); în fine, savantul mai susține că variația individuală dintr-o specie se reflectă în apariția constantă de cuvinte noi într-o limbă, iar competiția și lupta pentru supraviețuire, între cuvinte sau diverse forme lingvistice, sînt prezente și ele.
Analogia limbă – organism viu a fost preluată și aplicată în lingvistică de gramerienii germani ai secolului al XIX-lea, dar a fost criticată mai tîrziu. Obiecția principală: nici o limbă nu este o entitate biologică autonomă, ea depinzînd crucial de comunitatea care o vorbește. În afara ei, independent de ea, nu poate exista.
Obiecția – adevărată – mă duce însă cu gîndul la altă entitate cu aceeași caracteristică: virusul. Virusurile au fost descoperite în ultima decadă a secolului al XIX-lea, puțin după moartea naturalistului englez care, probabil, ar fi putut face la fel de bine o paralelă între cele două. Să le supunem analizei și să vedem, așadar, ce asemănări găsim. În primul rînd, variația. Există o multitudine de limbi, cu dialectele și subdialectele lor, cu vocabulare și trăsături gramaticale specifice, la fel cum există o multitudine de virusuri și de tulpini ale acestora, fiecare cu propriile caracteristici și alcătuiri genetice. Unele virusuri se recombină pentru a da naștere unor tulpini noi. Similar, contactul dintre populații vorbitoare duce la formarea limbilor creole, pidgin sau hibride. În al doilea rînd, transmiterea. Un virus se transmite de la om la om, iar răspîndirea masivă este favorizată de călătorii și interacțiune socială. În plan individual, o anume limbă se transmite nou-născutului prin contact direct (prin vorbire), iar în plan general, limbile se transmit prin migrația populațiilor, comerț și contact cultural virtual. Dezvoltarea și proliferarea ambelor categorii depind de contactul uman și de amploarea acestuia. Apoi avem evoluția. Și limbile, și virusurile evoluează în timp. La nivel macro, limbile converg și diverg (exemplu: proto-indo-europeana și limbile celtice, italice, germanice etc.); la nivel micro, o limbă își schimbă încontinuu vocabularul și se adaptează sub influențe culturale, sociale, tehnologice. La rîndul lor, virusurile suferă mutații și se adaptează pentru a supraviețui și a se răspîndi.
Supraviețuirea e o problemă care se pune în ambele cazuri. Limbile care nu mai sînt folosite sau transmise în comunitate pot ajunge în pragul extincției (se estimează că nouă limbi dispar de pe planetă în fiecare an, una la 40 de zile). Ca și virusurile care nu pot trăi fără o gazdă, orice limbă depinde de propriul vorbitor, murind odată cu el. În ambele cazuri, există măsuri de control prin intervenții externe. Putem extrapola rezistența și imunitatea din virusologie la cazul populațiilor minoritare care se opun asimilării prin limbă, pentru a-și păstra identitatea lingvistică. Impactul. Virusurile pot avea o gamă largă de efecte asupra sănătății și comportamentului gazdei lor; similar, putem vorbi de o influență mai mare sau mai mică a limbii asupra gîndirii și comportamentului vorbitorilor (de exemplu, propaganda). Latența. Un virus poate rămîne în stare latentă timp îndelungat pînă să se reactiveze; similar, multe limbi sînt mai degrabă latente decît dispărute (în America de Nord, în Australia), pentru că, deși nu sînt folosite în viața de zi cu zi, sînt prezente în ceremonialuri și ritualuri (ebraica: latentă timp de secole, prezentă ca limbă liturgică, revitalizată azi ca limbă modernă). Ingineria. Datorită existenței, în ambele categorii, a unei structuri supuse unor seturi de reguli, se pot inventa limbi artificiale, se pot analiza și modifica limbi naturale, se pot concepe limbi de programare; similar, se intervine în codul genetic viral, se produc virusuri sintetice. Bioetica. În ambele cazuri se exprimă îngrijorări vizavi de: în limbă – dezinformare, cenzură, sisteme de Inteligență Artificială părtinitoare; în virusologie – producerea de arme biologice, siguranța laboratoarelor, sănătatea publică.
Asemănarea nici nu e nouă. O arată cuvîntul viralizare, atestat de dicționare în jurul lui 1999, folosit pentru a desemna popularitatea rapidă și uriașă cîștigată în lumea virtuală. Un mesaj se viralizează, o imagine, o idee. Metafora virală a mai fost utilizată – și îl am aici în vedere pe un alt biolog englez evoluționist celebru, Richard Dawkins, cu conceptul lui de meme („memă”), prin care a denumit unitatea de informație culturală moștenită, folosită și transmisă de om cu ajutorul imitației, capabilă de autoreplicare. Ca să se manifeste, ideile au nevoie de o gazdă, la fel ca virusurile. Se răspîndesc cu ajutorul unor „vectori” – rețele de socializare, mediu academic, canale de știri, „figuri ale zilei” (influencer-i). Unii oameni au imunitate naturală (o puternică gîndire critică), alții sînt foarte susceptibili la „infecție”. Ideile se adaptează la contexte culturale și sociale (de exemplu, vechi idei totalitariste, discreditate în trecut, apar sub nume noi). Unele ideologii sau părți ale lor se recombină în forme hibride (de exemplu, pseudoștiința și extremismul). Unii indivizi, la fel ca purtătorii de virusuri asimptomatici, răspîndesc dezinformare fără să știe, neverificînd „știri” pe care le cred și le transmit mai departe. Memele, imaginile, ideile pot deveni pandemice la anumite evenimente (demonstrații politice, știri senzaționale), explodînd în „vîrfuri”, apoi stingîndu-se treptat. Prin cultivarea educației, a scepticismului sănătos, a logicii, a dezbaterii deschise („vaccinuri”), se construiesc rezistența și imunitatea „de turmă”.
S-ar putea menține, azi, aceeași observație care s-a formulat în trecut împotriva asemănării limbii cu un organism viu? Se poate obiecta că limba nu este o entitate biologică, așa cum e un virus? Răspunsul meu vizează acel bio (din grecescul bios, „viață”) și merge în două direcții. Unu: limba este pe jumătate biologică. Doi: virusul corespunde doar pe jumătate definiției vieții. Avem aici două jumătăți foarte interesante, care împiedică tranșarea chestiunii. Ambele categorii par să-și conțină opoziția: natură și cultură, în cazul limbii, viață și ne-viață, în cazul virusului. Să le luăm pe rînd. Limba este un produs biocultural: această unealtă folosită de om în comunicare e profund modelată de felul de viață al comunității de care aparține și trebuie învățată, nu ne naștem cu ea, e rezultat al culturii; pe de altă parte, se află în mintea omului, se folosește de creier (avînd arii dedicate) și de organe fonatoare în exprimare, ceea ce o face un fenomen cît se poate de biologic. E și prespecificată genetic: dezvoltarea ei normală depinde de activitatea genei FOXP2. La celălalt pol, virusul are o mulțime de caracteristici ale viului. Cîteva ar fi: posedă material genetic pe care îl folosește la propagarea speciei; interacționează cu mediul și se adaptează la el; are o structură bine organizată, cu un anume grad de complexitate biochimică. Pe de altă parte, spre deosebire de orice organism viu, nu se poate reproduce singur; nu are metabolism (nu consumă energie proprie și nu elimină produși metabolici); nu crește și nu se dezvoltă, ci se asamblează din componente prefabricate odată ce ajunge într-o celulă vie; nu răspunde la stimuli pentru că nu are sistem senzorial; la baza structurii lui nu se află unitatea fundamentală a vieții, celula. Toate acestea îl situează într-o zonă gri și îl clasifică drept entitate ne-vie (non-living). În concluzie, această interesantă proprietate pe care și limba, și virusul o au, de a armoniza principii de semn contrar, constituie încă o asemănare dintre ele. Și, știind toate aceste detalii, mai putem observa, în acest punct, o altă similaritate: un stadiu al existenței pasive. Virusul, în afara gazdei, este o particulă inertă care plutește pînă întîlnește un organism viu. Și limba are o astfel de existență, în cărți. Nefiind o entitate vie, cartea conține informații și, dacă întîlnește un cititor, îi poate influența viața.
Am mers prea departe cu comparația? Eu cred că nu: închei acest articol sîmbătă, 15 martie, iar duminică, în zori, canalul lui Iain McGilchrist de pe YouTube, la care sînt abonată, mă notifică despre urcarea înregistrării unei conferințe despre suveranitatea adevărului, ținută de psihiatrul britanic în octombrie 2024. Încep să o ascult. La minutul 26 se compară capacitățile lingvistice ale celor două emisfere cerebrale, iar McGilchrist spune: „Faptul că emisfera dreaptă nu are capacități de limbaj nu este o slăbiciune; ea și-a dat seama că limba e un fel de virus care a pătruns, și l-a sechestrat în emisfera stîngă”. (Să termin fraza, e prea frumoasă: „dreapta înțelege limba chiar mai bine decît stînga, doar că nu poate compune propoziții […], iar faptul că a decis să nu folosească limbajul pentru că știe că el va denatura totul nu este o slăbiciune”.)
Ipoteza naturii virale a limbii poate părea fantastică. Ea aduce în prim-plan, de fapt, discuția încă nerezolvată despre originile acestei abilități unic umane: dezvoltare naturală, în decursul evoluției, sau cadou de la Creator? Dar cît de fantastică vi se pare o a treia posibilitate, avansată cu decenii în urmă de faimosul bio-neurofizician Francis Crick, care spune că Terra a fost infectată deliberat cu microorganisme trimise cu o navă spațială de către ființe inteligente („panspermie direcționată”)? Dar o a patra, vehiculată tot mai insistent ca urmare a progreselor din tehnologie și realitatea virtuală – aceea că realitatea, deci și limba, ar fi o simulare sofisticată similară unui program de computer, aparținînd unei inteligențe superavansate? Eu voi zăbovi un pic asupra acestor chestiuni în articolele care vor urma.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
