Acum aproximativ 19.000 de ani, unul de-al nostru a intrat într-o peșteră din Cantabria, Spania, cu o torță în mînă și pigment de ocru în palmă. Pe o stîncă brută, în venele pămîntului, a reprezentat un animal în mișcare, ca și cum tocmai sărise sau tocmai urma să sară. Un zimbru, pentru el. Pentru noi, reprezentarea unuia. În acest gest simplu, mîna care urmărește conturul zimbrului pe piatră, se află povestea relația dintre om și lumea din care face parte.
Cei mai mulți antropologi cred că picturile de la Altamira aveau funcție rituală. Dacă desenezi un animal și îl străpungi simbolic cu o suliță, vînătoarea va fi prosperă. Magie simpatetică, după cum i-ar spune Frazer în Creanga de aur, o legătură invizibilă între un lucru și reprezentarea lui.
Nu pot să nu mă gîndesc însă la tabloul lui Jean-Baptiste Regnault, Originea picturii, care ilustrează mitul unei plecări. O fată din Corint era îndrăgostită de un tînăr ce urma să plece într-o lungă călătorie. Fără să știe dacă se va mai întoarce, ca să-i păstreze chipul îi trasează conturul umbrei pe un zid.
Într-un fel, gestul din Altamira prevestea plecarea zimbrului într-o călătorie din care nu credeam că se va mai întoarce. În Europa de Vest, zimbrul dispare din secolul al XI-lea, împins spre est de defrișări și de vînătoare. În spațiul românesc, retragerea a fost mai lentă, ultimul zimbru a fost ucis în jurul anului 1790. Pînă în 1927, pe întregul continent nu mai rămăseseră decît 54 de exemplare, toate în captivitate. Specia supraviețuise, dar supraviețuirea ei era o formă de captivitate totală. Rămăsese o umbră instituționalizată a ceea ce fusese, o reprezentare fragilă într-un spațiu al culturii, un spațiu care îi devenise refugiu, dar în care legile Naturii, mai ales cele legate de consangvinizare, îl puneau în pericol.
Ceea ce a urmat a fost unul dintre cele mai lungi și mai răbdătoare proiecte de conservare din istoria Europei: zeci de rezervații și grădini zoologice au început să coordoneze reproducerea controlată, să schimbe exemplare între ele. Generații întregi de biologi și-au petrecut cariera monitorizînd zimbri pe care nu aveau să-i vadă niciodată liberi. Și totuși, numărul a crescut, Natura și cultura au găsit împreună calea de urmat. Astăzi, în Europa trăiesc aproximativ 6.000 de zimbri sălbatici.
România a intrat în această poveste relativ tîrziu, dar cu unul dintre cele mai ambițioase capitole ale ei. În 2014, Rewilding Europe și WWF România au adus primele exemplare la Armeniș, în Munții Țarcu din Caraș-Severin, după o absență de peste 200 de ani a speciei din Carpații Meridionali. Animalele veneau din 30 de rezervații europene, selectate genetic. Au intrat într-un țarc de aclimatizare și apoi au fost eliberate. Zimbrii s-au adaptat, au format turme și au început să se reproducă în libertate. Astăzi, în Munții Țarcu trăiesc peste 250 de zimbri, dintre care jumătate s-au născut liberi, în sălbăticie, fără să fi cunoscut vreodată un țarc sau o mînă de om.
Zimbrii de astăzi descind din cele 54 de exemplare salvate în captivitate, animale crescute în rezervații, hrănite de oameni, reproduse după criterii stabilite în birouri. Sînt, într-un sens precis, o umbră culturală a zimbrului sălbatic: supraviețuirea lor nu a fost naturală, ci narativă. O narațiune există în timp, se transmite, are nevoie de cineva care să o ducă mai departe. Zimbrul a supraviețuit exact așa: nu ca obiect, ci ca poveste care se transmite. Au dispărut din Natură, dar au supraviețuit ca semn, ca reprezentare. Cultura a fost refugiul în care Natura s-a ascuns cînd nu mai avea unde să existe. Astăzi, din cultură s-au întors în Natură.
Zimbrul nu e doar simbolul Naturii care s-a refugiat în Cultură. El poate fi citit și invers. Pentru că și cultura, atunci cînd istoria devine întunecată, se retrage în Natură ca să se salveze. Noica o știa. Retragerea lui în pădurea de la Păltiniș a fost un act de rezistență și de conservare, exact de același tip ca acela al biologilor care duceau zimbrii în rezervații ca să nu dispară. Istoria comunistă devenise pentru spiritul filosofic ceea ce defrișările și vînătoarea deveniseră pentru zimbru: un proces sistematic de eliminare, lent și sigur. Noica s-a retras și, adunînd în jurul lui tineri pe care îi alegea cu grijă, a încercat să conserve un anumit tip de spirit care altfel ar fi dispărut. Școala de la Păltiniș a fost o rezervație a spiritului. Fresca cu zimbri din cabana lui rămîne o emblemă perfectă a acestei relații: cultura care se retrage în Natură și Natura care se retrage în cultură.
În acest an se fac eforturi mari pentru ca încă 26 de zimbri să fie aduși în Munții Țarcu pentru a fi resălbăticiți și a contribui la refacerea speciei. Așa cum, tot în acest an, printr-un gest cultural curajos și cu eforturi majore, a apărut în peisajul culturii noastre Trilogia Păltinișului: trei volume care ne reamintesc povestea culturii care a supraviețuit în Natură. Cînd Noica l-a rugat pe Vespasian Lungu în 1986 să îi picteze zimbrii în cabană, i-a mărturisit că vrea „un fel de Geneză a comunităților din sînul lumii“. Dacă simbolul unei comunități e comuniunea, atunci toate aceste reprezentări și povești fac din zimbru simbolul comuniunii dintre Natură și cultură, dintre om și lume.
În tabloul lui Jean-Baptiste Regnault este reprezentat și un cîine, pus acolo ca să dea speranță. Nu reprezintă neapărat întoarcerea tînărului, are rolul de a dezvălui loialitatea: nu doar a băiatului, ci și a fetei. Loialitatea dintre cei doi păstrează speranța și dă viață relației. Așa se face că, privind în ochii unui zimbru, știi că cel mai de preț lucru pe care îl poți face pentru Natură este să nu o trădezi.
Alexandru N. Stermin este biolog, explorator și scriitor.
Credit foto: Wikimedia Commons
