Dincoace și dincolo de linie

Dincolo de multe altele, e ceea ce deja a consacrat-o literar pe autoare drept o voce importantă și originală a literaturii române contemporane.

# Andreea Răsuceanu, Linia Kármán, Editura Polirom, 2023.

Linia Kármán e ultimul roman din trilogia dedicată de Andreea Răsuceanu satului C., un spațiu imaginar plasat undeva, pe malurile Dunării, lîngă Galați. Scrise la intervale relativ mici de timp, (O formă de viață necunoscută – 2018, Vîntul, duhul, suflarea – 2020, reeditate în Colecția „Top 10+” la Polirom), pare că cele trei componente ale acestui substanțial triptic epic sînt rodul unei obsesii intense, febrile, care s-a cerut defulată repede, eventual pentru a elibera un loc interior. Densitatea factică a acestei proze dovedește nu doar talentul unei autoare perseverente și antrenate, ci și pasiunea pentru cartografierea completă a unei zone care, imaginară fiind, mimează convingător una reală. Dincolo de multe altele, e ceea ce deja a consacrat-o literar pe autoare drept o voce importantă și originală a literaturii române contemporane.

Romanele pot fi citite și separat, dar, ca-n țesătura unui covor vast, viu colorat și mozaicat în compoziție, temele trilogiei sînt interconexe (istorii de familie, genealogii complicate, relația dintre părinți și copii, decalajul dintre generații, exodul dinspre și înspre granițele autohtone, cotidianul unor epoci diferite), mecanismele narative se păstrează (joc abil între geografia reală și proiecțiile ei fantasmatice, împletire între fapte stratificate în documente și prelucrarea lor ficțională), la fel și stilul (frazare muzicală și arborescentă, cu volute sinuoase și consistente retoric, menite să recreeze fascinante topografii, tipologii și evenimente).

În Linia Kármán, toate acestea desfășoară o poveste care subîntinde cronologic limitele unui interval foarte larg, recuperînd istoria unei familii care a fost întemeiată de italieni săraci veniți în Valahia la mijlocul secolului al XIX-lea prin Istanbul pe mare și pe Dunăre (cu corabia și piroscaful), pe la Sulina, și stabiliți definitiv în satul C. din apropierea Galațiului Descedenții ei, românizați pînă la a nu-și mai cunoaște rădăcinile (provocați, însă, adesea să-și conștientizeze statutul de străini), asimilați și dizolvați între băștinași inclusiv prin nume, au traversat ambele războaie mondiale și perioada comunistă, ajungînd pînă în prezentul narativ al anilor 2000.

Serdari, țigani, cultivatori de pepeni, ghicitoare, catagrafieri, soldați, țesătoare, ceferiști, ingineri, casnice și artiști sînt cîteva dintre tipologiile care traversează epocile și lumile, dincoace și dincolo de granițe, concentrate în jurul unei aceleiași geografii imaginare. Un șir de surori și de frați, de mame, copii, verișori și bunici, de iubite și de soții generează, prin viețile lor legate și trecute diacronic mai departe, materialul evenimențial la finalul căruia miticul „C.” își răstoarnă litera cu gura în jos și se-nchide pentru totdeauna ca un ciclu uman consumat, ca o istorie care a fost povestită pînă la capăt, în toate ramificațiile ei.

Nucleul generator al romanului e el însuși, in nuce, un bruion itinerant, metafora revelatorie a unei călătorii în sens genealogic și geografic, deopotrivă epică și vizuală. Deloc așezată în relația de cuplu, naratoarea primește, la un moment dat, un e-mail de la o mătușă stabilită de ani buni în Barcelona, care o roagă să-i fie călăuză fiicei, venită în România pentru a documenta un proiect de admitere la o facultate de arte vizuale. Crescută în străinătate, tînăra nu știe nimic despre trecutul familiei sale și despre locurile natale ale membrilor ei. Incursiunea în România, pentru a vedea Galațiul, C.-ul, împrejurimile și apartamentul mamei, nu e doar o documentare pentru un happening vizual pe tema traumei (fotografii cu clădiri, statui și peisaje, time-lapse-uri, clipuri, comentarii adăugate pe fundal), ea capătă valențele unei incursiuni într-o arhivă de amintiri care dau seamă de ceea ce artista a ajuns în prezent.

Cele două femei înrudite, dar de vîrste și mentalități total diferite, călătoresc, astfel, în timpuri și locuri pentru care una este călăuza, iar cealaltă – candidata la inițiere. Experiențele lor, desigur, nu sînt identice: prima e bulversată de ocazia de a reface un trecut pe care-l credea uitat, a doua nu va putea înțelege multe din cele ce va vedea și afla. Adesea tensionată, relația lor marchează distanța uriașă dintre realități atît de distanțate cronologic: vremurile cînd s-au așezat primii imigranți pe „ulița italienilor” din C. și cele în care semnele lor au dispărut de tot, generațiile „plecate” și cele „rămase” după 1989, România de atunci și cea de acum, C.-ul din amintirile unora și cel din prezent, peisajul de dinainte de război, cel din timpul invaziei rușilor și al venirii comunismului și cel de după toate acestea, etica celor care au trăit greu, răzbind să-și facă un rost la oraș și etica celor care, emigrați de mult, au găsit confortul minim și au aroganța de a avea propria perspectivă.

„Îți dai seama că lumea pe care o cauți nu mai e, sau cel puțin nu așa cum îți imaginezi tu. E și ea un strat al memoriei noastre, ca și peisajul de iarnă de care ți-am povestit. O stare”, spune călăuza, la un moment dat, precaută ca nu cumva străina să-și piardă interesul sau bruma de sentimente identitare. Persistă în sufletul ei îndoiala că, tot schimbînd popasuri, hoteluri, drumuri și decoruri, nimic nu va fi cu adevărat readus în fața ochilor tinerei din Barcelona, care nu prea pare să zîmbească vreodată și să fie mișcată de poveștile familiei. „Nu că va afla ceva groaznic mă tem, nu cred că există nimic de genul ăsta sau, dacă e, oricum, urmele s-au șters, ci că nu va afla nimic sau nimic important, totul va fi plat, banal, lipsit de interes, așa cum e aproape orice trecut.

Ce legătură mai are C.-ul de acum cu ce a fost, un sat prăfuit din sudul Moldovei, spulberat de vînturi și răvășit de ape la fiecare viitură, pe jumătate gol, cu oameni plecați să muncească prin lume, aceiași italieni care cîndva au venit aici în căutare de pîine, nu de noroc, cum scria pe o fotografie...”. Oricum ar da-o, C. „lucea albastru undeva în străfundurile amintirii, ca o mărgea în adîncul unei ape”, iar drumul celor două către el reprezintă efortul de a redeschide un timp complet încheiat.

Atunci, ca și acum, liniile de demarcație dintre lucruri erau granițe la fel de înșelătoare – cînd ferme și radicale, cînd dizolvate în eter și lăsate în voia istoriei și a oamenilor. Că au emigrat sau nu, că au trecut dintr-o țară în alta, de la sat la oraș sau prin variate case și apartamente, pînă la urmă toți au încercat să schimbe ceva și „singurul lucru pe care poți să-l schimbi cu adevărat e locul”. Asta explică vocația profund vagantă a personajelor din trilogia pe care acest roman o încheie, ele călătoresc inclusiv povestind, rememorînd vieți și destine și alternînd perspectivele.

Semnificativ, titlul său trasează ultima graniță. Punct-limită în atmosferă, sus, dincolo de care avioanele nu mai pot zbura fără a se aprinde de la atmosfera rarefiată, bornă ce desparte atmosfera Pămîntului de spațiul cosmic, linia Kármán e invizibilă și are volatilitatea oricărui desen în aer. Sub ea și peste ea nu se vede nimic, ea e reală doar dacă o numești, dacă o recunoști, în ultimă instanță. Doar Dumnezeu, cel de deasupra cupolei, mai poate spune ce e dincoace și dincolo de linie, oamenii doar imaginează și povestesc.

Ca de obicei, Andreea Răsuceanu scrie o proză cu abundență de mirosuri, de arome, de culori și de texturi, o proză lirică, intens melancolică în efortul ei de a recupera prin retorică prezențe care nu mai sînt. Deloc departe de mitologie, o mitologie a unui utopic sat moldovean și a peisajelor dunărene care-l înconjoară, Linia Kármán confirmă frumusețea unui scris cu care, de altfel, eram obișnuiți.

 

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Acasă, departe, Editura Polirom, 2023.

Share


Fantezii

Fantezii