„Generația noastră, trăită în îmbogățirea cam repede a României, a căpătat și un gust de bunăstare, care o gonește de la eroism.”
Take Ionescu, 1915
Nu mai putem continua așa! Avem nevoie de un ghid cît se poate de clar ca să știm ce e de schimbat și ce nu, ce putem schimba și ce nu în această țară. În practica politică a guvernării României, politicile publice au fost generate și s-au implementat (nu discut cît de eficient sau ineficient) după trei genuri de ghidaje. Primul, și cel mai folosit, a fost cel electoral. Mai precis, puterea politică s-a apucat să schimbe sau nu lucruri după cum a înțeles ea că obține avantaj electoral. Uneori, a distribuit pe scară largă pomeni, deghizate în felurite moduri, alteori a schimbat politici sau lideri, în unele cazuri a încercat să facă ceva curățenie în grajdurile guvernării – în fine, fiecare guvernare cum s-a priceput și fiecare după cum a interpretat efectul electoral. Al doilea ghidaj a fost presiunea externă. Apartenența la UE și NATO a generat schimbări evidente. În fine, al treilea ghidaj a fost criza economico-bugetară, de cîte ori a apărut. România, de altfel, trăiește din punct de vedere bugetar dintr-o criză în alta. Anii ’90 au fost o prelungită criză (datorată exclusiv politicienilor români care au gestionat rău tranziția post-comunistă), apoi a venit criza din 2010-2011 (o criză globală cu ale cărei cauze nu am avut nici o legătură), apoi criza pe care o trăim acum (iarăși, o criză datorată exclusiv politicienilor români). Crizele acestea forțează anumite politici și opresc altele, așa cum obligațiile aderării și ale calității de membri UE și NATO sau calculul electoral al politicienilor fac la rîndul lor. Dar e clar că nici unul dintre aceste ghidaje nu funcționează mulțumitor, fie și pentru că nu pot rămîne valabile pe termen lung. Cu alte cuvinte, ghidajele acestea sînt conjuncturale, episodice, nu pot fonda nimic și nu pot da coerența unui drum cu țintă clară. Avem nevoie de perspectivă pentru că nimeni, indivizi sau popoare, nu poate trăi fără țel. Poate că e bine să explorăm un pic tradiția noastră politică și să vedem dacă nu găsim acolo resursele pentru ghidajul de care avem nevoie.
Într-un discurs ținut în Camera Deputaților în ședințele din 16 și 17 decembrie 1915, Take Ionescu cerea o politică a instinctului național. 110 ani mai tîrziu, în cu totul alte vremuri, în cu totul alt context, cu o altă Românie ancorată în dinamica impredictibilă a unei alte Europe, discursul său pare, ciudat poate, foarte util. De ce am avea nevoie să-l recitim? La ce ne-ar folosi? Răspunsul meu e imediat: în politica românească nu avem idei-forță, nu avem ghidajul spre un țel măreț, (re)fondator, nu avem criterii după care să judecăm ce ni se întîmplă, nu avem „manualul de utilizare” a contextului astfel încît să-l convertim în beneficiu național. Sîntem plini de rapoarte de la oengeuri făcute de fel de fel de activiști, avem opinii și editoriale cu duiumul, avem Facebook de nu-l putem duce, cu propuneri de toate felurile, avem și analize academice cu pretenții, dar nu avem idei care să mobilizeze și nu avem jaloane pe drumul care se deschide în fața noastră. Iată de ce merită recitit acest discurs al lui Take Ionescu – ca să găsim ceea ce ne lipsește.
Răspunzînd unei dileme în politica externă a țării de atunci (lesne de înțeles care anume dacă vedem data la care discursul a fost rostit: decembrie 1915), Take Ionescu a deslușit toate ițele complicatei politici continentale ale vremii sale, a vorbit aplicat și complet, ridicîndu-se în același timp deasupra împrejurărilor concrete, care adesea dau discursului politice valoare de unică întrebuințare. Ani mai tîrziu, în 1922, la vestea morții lui Take Ionescu, cotidianul francez Le Figaro va rememora acest discurs astfel: „A fost cu neputință ca cineva să vorbească mai de sus și să vadă mai departe“. Nu am pretenția ca vreun mare ziar european să scrie așa ceva despre vreun lider politic român, bineînțeles. Azi ridicăm mulțumiri Cerului să avem doar lideri care nu falimentează țara și nu ne duc în război civil – acesta e nivelul de pretenții pe care le avem. Să revenim la acel discurs, de care oratorul trebuie că a fost tare mîndru, de vreme ce l-a publicat în română, franceză și engleză după puține luni de la rostire. „Ei bine, pentru mine, dacă m-aş întreba ce este mai bine de făcut, aş zice: cel dintîi lucru de consultat e instinctul neamului!”, zice Take Ionescu. Și continuă spunînd că instinctul național este calea spre o politică pragmatică. Nu există interes național dacă nu este susținut de instinctul național. De fapt, așa cum vom vedea, interesul național este produs de instinctul național.
Dar cum se poate decela răspunsul instinctiv al neamului la o mare provocare politică? Apofatic, Take Ionescu începe prin a spune unde nu se poate afla acest răspuns: în stradă („strada sunt cîteva sute de inşi care se preumblă...”) și în opinia publică pervertită („opinia publică se poate perverti printr-o campanie abilă de cîteva luni”). Cu aceste precauțiuni luate, continuăm întrebarea: care e acea politică a instinctului național? Abil, Take răspunde astfel, printr-o piruetă asupra căreia merită să zăbovim: „Instinctul nimeni nu-l poate tăgădui. El vorbeşte şi vorbeşte aşa de limpede, încît noi am fost siliţi […] să ducem o altă politică oficială, n-am îndrăznit să o publicăm, a rămas un secret între cîţiva oameni; nu a fost supusă, fiindcă nu putea să fie supusă aprobărei naţiunei!”. Cei mai informați vor reacționa imediat: aici, Take Ionescu, mare partizan al Antantei, atacă tratatul secret din 1883, prin care România adera la Tripla Alianță. Dacă era secret, de unde știa Take Ionescu de acest tratat? El a fost publicat pentru prima dată în 1920. Dar nu uitați că vorbim despre un episod de istorie politică bucureșteană și, vai, la București nu există secrete depline. Cam toată lumea politică românească știa că Regele Carol I ratificase, după ce premierul I.C. Brătianu semnase, tratatul secret de aderare la Tripla Alianță încă de a doua zi după semnare. Secrete rămăseseră, însă, prevederile sale. Dar și acestea, cu timpul, au început să fie aflate, astfel că, în 1915, Take Ionescu putea vorbi, în acest discurs, chiar și despre prevederile lui, așa cum o face în partea a doua a discursului la care mă refer. Oricum, tratatul fusese „ucis” cînd Italia a atacat Austro-Ungaria în luna mai a aceluiași an. Carol I și I.C. Brătianu nu făcuseră tratatul public pentru că se temeau de o puternică reacție negativă din societate, avînd în vedere antipatia pe care românii din Regat o simțeau față de Austro-Ungaria, pe bună dreptate, din cauza ocupației Transilvanei și a tratamentului la care monarhia duală supunea pe compatrioții de peste munți. Dar eu vă îndemn să nu credeți că Take Ionescu ataca aici doar un context. Eu cred că ilustrul om politic degaja un principiu: acea politică pe care un guvern s-ar teme să o facă publică este o politică contrară instinctului național. Să reținem temerea guvernanților ca indicator al unei politici în nesocotirea instinctului național. (va urma)
