Înverşunarea cu care magistrații români își apără privilegiile e aproape un cadou pentru Ilie Bolojan. Prins între contradicțiile din coaliție, incapacitatea generică a administrației centrale de a păstra vreo linie coerentă, premierul se definește zilele astea ca singurul politician și șef de partid care are măcar voința de a ține piept aparatului de extras rente cu legea în mînă în fruntea căruia se află Consiliul Suprem al Magistraturii.
Faptul că există măcar un personaj cu putere de decizie și suficient curaj de a-și asuma o luptă dificilă și neplăcută cu o castă de privilegiați care sfidează cinic bunul-simț e onorant pentru o clasă politică definită cel mai bine de ambiguitate, meschinărie și lipsă de curaj.
Nivelul de sfidare se poate măsura inclusiv în reacția antenumitului CSM la niște declarații mai degrabă banale al vicepremierului Oana Gheorghiu despre veniturile colosale ale magistraților. Le reproduc parțial aici: „Dacă banii ăia trebuie să se ducă la ei pentru că îşi dau sentinţe, îi iau de undeva şi îi pot lua de la gura unui copil care se culcă flămînd, de la bugetul unui spital care nu are medicamente, banii ăia nu se tipăresc şi vin din aer, vin de undeva. Şi poate că asta nu înţeleg oamenii: că atunci cînd primeşti privilegii, ca tu să ai privilegii cineva e lăsat în urmă”.
După aceste declarații, CSM a anunțat că face plîngere penală. Nici mai mult, nici mai puțin. Obișnuită să dea decizii profitabile pentru membrii ei, casta s-a hotărît să treacă la nivelul următor. De data asta nu mai ia, ci ar vrea să dea. Pedepse. Pentru îndrăzneala de a spune lucruri evidente.
CSM se face că nu pricepe că doamna Gheorghiu nu face decît să exprime ceea ce, fără îndoială, e unul dintre puținele lucruri care îi unesc pe români zilele astea: scîrba față de un stat care nu e capabil să își respecte principiile fondatoare: echitatea, egalitatea în fața legii și respectul față de propriii cetățeni. Dacă ar coborî un pic în stradă, membrii CSM ar auzi exact aceleași păreri, dar mai plastic.
În discuție a intervenit și președintele, care a criticat-o pe Oana Gheorghiu, dar a precizat rabinic că nu va aproba ancheta cerută de CSM (în cazul miniștrilor, Constituția are reguli de protecție tocmai împotriva unor abuzuri de acest fel).
Ar trebui doamna Gheorghiu, ca orice ministru, de altfel, să se concentreze pe domeniile ce i-au fost alocate? Probabil, dar asta e o discuție ce ține de strategia de comunicare a executivului. Însă dacă ne uităm la relevanța spuselor ei, e cît se poate de mare. Însăși reacția CSM e o dovadă. La fel și reacțiile majore de aprobare.
Bolojan și Gheorghiu sînt, zilele astea, vocea unei națiuni exasperate și scîrbite. Or avea păcatele lor, dar, strict în acest caz, sînt irelevante.
Spuneam mai sus că înverșunarea CSM e un cadou pentru Bolojan – argumentul e că întărește poziția publică a unui șef de partid fără autoritate și a unui premier un pic copleșit de nenumăratele probleme cărora trebuie să le găsească soluții. Împreună cu doamna Gheorghiu, a cărei relevanță politică de-abia se construiește, Ilie Bolojan mai obține ceva prin poziția principială pe care a adoptat-o: ia din oxigenul extremiștilor care trăiesc din a arăta cu degetul lucrurile strîmbe, dar persistente din societate. Or fi ei excentrici, dar cînd zic că statul își disprețuiește cetățenii au dreptate. Cînd de la vîrful Guvernului vin aceleași mesaje e important pentru că acolo și în Parlament se pot implementa soluții.
Nu am vreo speranță că „magistrații” vor da înapoi. Nu vor da. Vor împinge acest conflict pînă la paroxism, pînă cînd politicul va ceda (sînt semne de prin tot felul de colțuri) sau pînă cînd se va găsi printre ei vreunul capabil să citească toate cele șase litere ale cuvîntului rușine. Dar CSM ar trebui să înțeleagă că subiectul nu va dispărea. După Bolojan și Gheorghiu, vor fi alții care îl vor duce mai departe. Fie ei centriști, stîngiști sau suveraniști. Și asta nu pentru că e un subiect comod și aducător de voturi, ci pentru că, de data asta, dreptatea e împotriva celor plătiți să o împartă.
