Respingerea din partea Curții Constituționale a reformei Guvernului în privința pensiilor speciale ale magistraților (pe motiv că n-a respectat niște termene procedurale) continuă să mențină problema în atenția publică. Nu mi-e foarte clar cum mai funcționează azi Justiția în România, dar îmi aduc aminte de două momente la care am asistat ca jurnalist, complet diferite unul de celălalt și care mi s-au întipărit în minte drept simbolice pentru anii de după Revoluție. Cu un mic efort, am reușit să redescopăr chiar și amănuntele lor.
Primul a fost în 1994 cînd, din partea revistei de față, am mers ca reporter la tribunalul aflat pe cheiul Dîmboviței. Îmi propuneam să observ și să descriu pur și simplu ce se mai petrecea în interiorul acelei instituții. Am stat acolo o zi întreagă și am asistat la mai multe procese. Clădirea era în renovare, iar magistrații în robe se încrucișau pe culoare cu zugravi și zidari în salopete murdare. Peste tot erau schele, iar din tavan atîrnau frînghii, creînd o atmosferă asemănătoare culiselor unui teatru. Un talmeș-balmeș era și în privința cauzelor care se judecau pe atunci (poate că lucrurile s-au mai schimbat, odată cu evoluția societății). De exemplu, în acea zi în care într-o sală începea procesul asasinării lui Ioan Luchian Mihalea, în alta alăturată se judeca acțiunea înaintată de o bătrînă contra unor vecini, pe motiv că aceștia și-ar fi trimis nepoții să-i scrie ei pe ușă „Fir-ai a dracului de babă nebună”. Observam, de altfel, că majoritatea proceselor erau în registrul minor, iar sărăcia oamenilor din acele vremuri transpărea în mod dramatic în sălile de tribunal. Familia unei femei decedate, de pildă, încerca să-i recupereze în instanță lucrurile de la partenerul ei de viață: „un baston, o basma înflorată de lînică, cheile, un portmoneu și un lănțișor”. Trei tineri erau judecați pentru furtul unor capace de bere.
Am stat mai multă vreme într-o sală în care prezida o singură judecătoare, foarte tînără. Parcă abia ieșită de pe băncile facultății și fără vreo experiență de viață, avea de rezolvat două cauze în paralel. Un acuzat pe nume I. Lungu era judecat că ar fi furat butelia unei doamne, „partea vătămată”, corp delict pe care i l-ar fi dat apoi concubinei lui, numita E. Grămadă. Inculpatul voia neapărat să citească dosarul. Judecătoarea i-a permis, dîndu-i un răgaz și trimițîndu-l în bancă. În acest timp însă, avocata reclamantei l-a pîrît că a furat o foaie din dosar, iar judecătoarea s-a văzut nevoită să-l caute în buzunare. N-a găsit nimic. Totodată, aceeași judecătoare tînără avea de făcut lumină, în același timp, într-un caz în care o soacră își reclamase nora că i-ar fi furat din casă ceva bani (nu era clar cîți), două pulovere și niște ciorapi. Soacra nu putea aduce însă și dovezi. M-am întrebat atunci cîți dintre studenții care se înscriau la Drept din nobila dorință de a face dreptate erau conștienți cu ce fel de cazuri aveau să se confrunte. Și cît aveau ei să reziste, să-și îndeplinească datoria într-un asemenea mediu? Nu știu ce salarii și pensii aveau magistrații din acele vremuri, dar, în orice caz, nu se comparau nici pe departe cu cele de astăzi.
Al doilea moment s-a petrecut în 2002, cînd am asistat tot ca jurnalist la procesul în care Asociația Păgubiților FNI, în lunga sa luptă pentru recuperarea banilor, a invocat neconstituționalitatea unor legi. Procesul s-a desfășurat așadar la Curtea Constituțională. În sală erau o mulțime de păgubiți, reprezentați de avocata Ana Diculescu-Șova, și mai mulți jurnaliști, ca mine. Ni s-a atras atenția că filmarea și înregistrarea de orice fel în timpul procesului erau complet interzise. Toți cei nouă judecători ai Curții, în robele lor roșii, purtînd la gît bavetele albe, plisate, au intrat în sală în mod solemn. Lumea s-a ridicat în picioare, iar judecătorii și-au ocupat locurile la lunga masă de prezidiu. Printre ei, pe vremea aceea erau personaje de care mulți poate că-și amintesc prea bine: Petre Ninosu. Șerban Stănoiu, Nicolae Cochinescu, Ioan Vida.
Ana Diculescu-Șova și-a început pledoaria cu multă pasiune și emoție, încercînd să-i convingă pe judecători de dreptatea clienților ei. A vorbit despre un fel de haiducie inversă a epocii, în care se luau bani de la săraci și se dădeau la bogați. La un moment dat însă, nu mică ne-a fost surpriza celor din sală să vedem că unul dintre judecători adormise. Ba chiar îi tremurau fălcile și gușa a sforăit. Un reporter de la o televiziune i-a șoptit cameramanului să-l filmeze, dar acesta a invocat interdicția oficială. Avocata și-a continuat discursul cu și mai mult aplomb (ce era să facă?), frîngîndu-și mîinile în timp ce vorbea. După cîteva minute, judecătorul cu pricina a tresărit și a deschis ochii mari. Între timp însă, un altul, care se luptase pînă atunci din greu să-și țină capul drept, a lăsat bărbia în bavetă, ațipind. Parcă făceau cu schimbul. Părea să fie de-a dreptul un obicei. Poate că magistrații știau deja că nu vor putea admite acea excepție de neconstituționalitate (cum s-a și întîmplat pînă la urmă), iar procesul era pentru ei o simplă formalitate. Dar să adoarmă în prezidiu, de față cu atîta lume?
Pentru mine, aceea a fost o altă imagine a Justiției post-revoluționare din România. Nu legată la ochi, precum zeița Themis, pentru a împărți dreptatea imparțial, ci cu ochii închiși de somn. Adormită în nesimțire.
