Cuvîntul italienesc cappuccino a intrat în vocabularul de bază internațional al consumatorilor de cafea. În spațiul românesc s-a răspîndit după 1989, iar în dicționare a pătruns peste mai mult de un deceniu: a fost înregistrat în ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM2) din 2005 și în Dicționarul explicativ (DEX) din 2009, cu definiția „cafea cu spumă de lapte”. Prin terminația sa atipică, substantivul neutru cappuccino pune probleme de adaptare morfologică: DOOM2 indica posibilitatea formei articulate cappuccinoul, dar folosirea invariabilă la plural, fără desinențe. Într-adevăr, uzul pare să prefere forma invariabilă („Cît de repede poți face două cappuccino?”, instagram.com), cea adaptată apărînd mult mai rar („Fac două cappuccinouri la rînd”, reddit.com). Consoanele duble din italiană se pierd uneori în scrisul mai neglijent al unor vorbitori de română. DEXI (Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române, 2007) a încercat să impună o formă adaptată grafic – capucino –, dar aceasta nu are, cel puțin deocamdată, șanse de extindere.
Dicționarele noastre conțin însă și o formă astăzi uitată, dar puternic legată de istoria cuvîntului cappuccino, respectiv capuținer, „cafea cu lapte” (DEX), provenind din germanul Kapuziner. Capuținerul era foarte popular pe la 1900, în cafenelele românești care preluau meniuri austriece. În presa vremii apar și derivatele ironice capuținist și capuținism, preluate din limbajul colocvial bucureștean. Acestora le-a fost consacrat articolul „Capuținismul român“ (Adevărul, 27.06.1894, semnat Agiam.): „le veni unora ideea să formeze o societate pentru consumat capuţinere. Erau aceştia mai ales tineri subţirei la pungă, pentru cari capuţinerul era adesea singurul dejun, ba uneori şi singurul prînz. «Societatea Capuţiniştilor români» avu, din ziua întâi chiar, un succes enorm; capuţinerul deveni, în cafeneaua Regală, o consumaţie nu numai tolerată, dar chiar respectată. Era o mîndrie să fii «membru fondator», o cinste să fii «membru ordinar», o satisfacţie veselă să fii «membru corespondent» al «Capuţinismului român»”. Capuținiștii și capuținismul cafenelelor sînt evocate de Caragiale în articolul „Notițe critice“ (Universul, 8.10.1899), ulterior reluat sub titlul „Intelectualii“; în text se folosește însă pentru cafeaua cu lapte forma adaptată prin scurtare capuțin: „Acolo – precum odinioară muzele în Parnas – se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin «jvarț» și puțin zahar, și numită în limba vulgară «capuțin». De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: «capuținiști», de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit «capuținism». Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a «capuținismului» și «capuținiștilor»”. Fenomenul este amintit și de Constantin Bacalbașa, în Bucureștii de altădată: „Atunci s-a înfiinţat «Societatea Capuţiniştilor», cu sediul Ia Cafeul Regal. Ce era Societatea Capuținiştilor? Din această Societate făceau parte toţi acei studenţi lipsiţi de ocupaţiune, cari n-aveau asigurată hrana zilnică. Şi eu, ca unul care din iulie 1884 şi pînă în februarie 1885, cînd a apărut ziarul Drepturile Omului, n-am avut slujbă, eram de drept membru al acestei societăţi” (vol. I, 1927, p. 315).
Despre legătura dintre Kapuziner și cappuccino există informații contradictorii, speculații etimologice și diverse legende. Din ele se pot desprinde totuși cîteva lucruri clare: cuvîntul german provine din cel italian, cu sensul primar „călugăr dintr-un ordin franciscan”. În italiană, cappuccino este derivat din cappuccio, „glugă”, și se referă la veșmîntul tipic al ordinului: o rasă (tunică) lungă, cu glugă. Sensul „cafea cu lapte” pare să fi apărut mai întîi în germană, într-o folosire metaforică a lui Kapuziner, bazată pe analogia între culoarea cafelei cu lapte, la modă în cafenelele austriece, și cea a hainei cafenii a călugărilor capucini. Italiana ar fi imitat apoi evoluția semantică din germană, adăugînd un sens nou lui cappuccino, mai ales cînd de la vechea cafea cu lapte s-a trecut la produsul modern, de tip espresso, cu spumă de lapte. Capuținer și cappuccino nu sînt deci exact același lucru, dar condensează o istorie interesantă, cu influențe reciproce între italiană și germană. Româna a creat la un moment dat, cum s-a văzut, derivatele efemere capuținist și capuținism, detaliu lingvistic pitoresc din istoria cafenelelor.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
