Să stai la coadă ore întregi pentru a vizita altarul unei catedrale poate părea, la prima vedere, un gest arhaic, dar explicația pentru acest efort trebuie căutată dincolo de simpla curiozitate. Este vorba, de fapt, despre aceeași nevoie de sens care, cu opt sute de ani în urmă, îi făcea pe pelerinii medievali să pornească spre Roma, Santiago de Compostela sau Ierusalim. Istoricul francez Jacques Le Goff a arătat în lucrările sale magistrale dedicate Evului Mediu că pelerinajul era una dintre cele mai expresive forme ale mentalității epocii. Pe atunci, într-un moment de răscruce, omul făcea un jurămînt (votum). Dacă scăpa de boală, dacă îi trăia copilul, dacă era iertat, promitea că va merge la un loc sfînt. Această logică a promisiunii a rămas, doar limbajul s-a transformat, odată cu trecerea secolelor. Contemporanii noștri vin să mulțumească, să lase un gînd, să spună în tăcere ceea ce nu pot comunica semenilor. De asemenea, omul medieval avea o credință senzorială. Nu îi era de ajuns să audă despre un sfînt. Trebuia să atingă, să vadă, să simtă. Știa că a vedea nu poate înlocui a atinge. Dorul de Dumnezeu se manifesta și prin venerarea relicvelor, urmelor, locurilor sfinte. Vizitatorul de azi care intră în altarul Catedralei Naționale caută aceeași atingere, contactul direct cu ceva care, pentru cîteva clipe, suspendă cotidianul și legile lui, putînd să vindece atît trupește, cît și sufletește. Într-o lume tot mai deconectată de real, în care reprezentarea a înlocuit realitatea și este confundată cu aceasta, în care simulacre de imagini sînt consumate drept experiențe nemijlocite, „a pune mîna” pe ceva poate fi sinonim cu a exista.
În Evul Mediu, pelerinajul putea fi și o formă de penitență. Drumul lung, foamea, nesiguranța erau parte a experienței. Astăzi, nimeni nu îi obligă pe oameni să stea la rînd ore întregi. Și totuși o fac. Acceptă frigul, aglomerația, efortul. Bătrîni în baston au stat ore în șir la coadă la catedrală, deși oamenii îi îndemnau să o ia pe scurtături. Le Goff spunea că pelerinajul transformă suferința în virtute și nu greșea, căci a intra într-un altar fără o formă oarecare de penitență, fie ea și una modestă, ca o așteptare îndelungată, poate fi un gest riscant, iar călătorii religioși știu asta. În Evul Mediu, pelerinajul era periculos. Boala și moartea erau tovarăși de drum. Pelerinul își asuma riscul ca parte din căutarea sa. Astăzi, riscul s-a atenuat, dar fragilitatea rămîne. Mulți dintre cei veniți la Catedrala Națională trec prin suferință. Au pierdut pe cineva, sînt bolnavi, singuri sau speriați. La coadă, în schimb, nu mai ești singur. Poți vorbi în siguranță cu cel de lîngă tine, care nu mai este un necunoscut din moment ce împărtășește una dintre valorile tale cele mai înalte.
A pleca la drum însemna pentru pelerinul medieval să iasă din cercul satului sau burgului și să descopere lumea. El era, cum scrie Le Goff, „un precursor al călătorului occidental”. Și astăzi, pentru mulți concetățeni, venirea la București este, în sine, o mică aventură, așa cum știm cu toții că este o deplasare prin țară cu trenul sau rata. Nu doar religioasă, ci mai ales umană. Este o întîlnire cu orașul, cu alți semeni, cu propria curiozitate. Drumul nu este doar spre catedrală, ci și spre lume, iar pentru pelerinii, nu puțini, veniți cu trenurile, vizita a prilejuit observarea transformărilor din capitala țării, un oraș cu bune și rele, dar frecvent decuplat social și spiritual de restul teritoriului național.
Omul medieval pleca în pelerinaj operînd o reașezare a propriei vieți în ordinea lui Dumnezeu. Le Goff spunea că drumul pelerinului era o pedagogie a sufletului. Astăzi, nevoia de ordine morală nu s-a stins, dimpotrivă. Vizita la catedrală a însemnat decizia de a pune pauză activităților curente și de a declara faptul că o conectare de alt fel este prioritară, răspunzînd unei întrebări pe care doar rareori avem curajul să ne-o punem, anume dacă drumul pe care mergem duce realmente undeva. Nu este nevoie să fii practicant ca să simți asta. A veni la altar înseamnă să dai un alt fel de sens unui interval de timp de cîteva ore sau zile, așa cum unii văd toate episoadele unui serial unul după celălalt, călătoresc o săptămînă pentru concertul trupei favorite sau ascultă cîteva ore versiunea completă a unei opere de Wagner la Bayreuth. Este o formă de asumare personală, expresie nechestionabilă a unei nevoi interioare.
Unul din aspectele profund umane ale pelerinajelor a fost întotdeauna crearea unei fraternități temporare. Cei care mergeau împreună împărțeau temerile că nu vor ajunge, dar și pîinea și rugăciunea. Le Goff vorbea sugestiv despre „mica societate în mișcare” pe care o forma fiecare grup de pelerini. Imaginea aceasta s-a repetat zilele acestea în fața Catedralei Naționale. Femei care țineau rînd pentru bătrîni, bărbați din coadă care aduceau navete de apă și o împărțeau participanților, oameni care se salutau fără să se cunoască și care își povesteau viața țeseau împreună tapiseria unei empatii urbane bazate pe o solidaritate modestă și asumată, greu identificabilă în viața aprigă de zi cu zi. Odată intrați în curte, pelerinii au fost întîmpinați cu apă și mîncare, distribuite de voluntare inimoase. A primi, a accepta, dincolo de generozitate, reamintea motivul profund al prezenței acolo. După experiența vizitei, pelerinul se întoarce acasă cu amintirea unor momente memorabile și cu narațiuni ale unei experiențe colective care, prin amploare, nu poate fi decît adevărată. Strămoșii noștri reveneau în locul de baștină cu legende despre sfinți, cu cîntări, cu mici relicve. Prin ei circulau idei, imagini, credințe. Astăzi, vizitatorii Catedralei Mîntuirii Neamului duc acasă fotografii, clipuri, dar și poveștile auzite de la ceilalți, neîndoios adevărate, căci cine ar turna minciuni așteptînd să intre într-un sfînt altar?
De fapt, pelerinul medieval și cel contemporan împărtășesc aceeași structură interioară. Caută sens, iertare, comuniune. Le Goff spunea că pelerinajul este drumul spre sine sub forma drumului spre Dumnezeu. Vizitatorii Catedralei Naționale au ales să își îngăduie un respiro, să se oprească din alergare, să aștepte, să privească, să tacă, să vorbească și să se roage. Privită din acest unghi, coada lungă și șerpuitoare din fața catedralei nu mai este o imagine a aglomerației, ci una a demnității și speranței, confirmate prin exercitarea în contemporaneitate a virtuților simple și străvechi ale răbdării, bunătății, modestiei și credinței.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
