Stați puțin, nu Ienei a reușit, de unul singur, să cîștige Cupa Campionilor Europeni! Acolo fusese asamblat un mecanism care funcționa uns. Ienei era o roată importantă în angrenaj, dar puteau și 11 de Ienei fără trei-patru jucători, fără Bölöni, Stoica, Lăcătuș sau Duckadam. Mai ales Duckadam, în finală. Ienei a fost fix ce trebuia unui grup de fotbaliști excelenți cărora le lipsea doar încrederea că pot atinge norii. De fapt, asta a fost adesea la noi problema, sindromul de țară mică, defetismul național, trasul în jos ca să nu iasă nimeni din rînd. Ienei a fost omul pentru care chestiile astea erau prostii. Băieții aceia puteau orice și i-a convins de asta. În spatele lui Ienei și al tuturor era Valentin Ceaușescu care avea un spate destul de tare. Pentru vremurile acelea era important un astfel de zid ca să nu riște un cuțit între omoplați și ca să cauționeze unele derapaje cu condiția performanței. Ienei a trecut prin vremuri și furtuni cu seninătatea omului pe care nu îl poate atinge nimic pentru că nu merită să îți pierzi vremea cu nimicuri, singurul lucru care contează e victoria finală. Nu neapărat aia cu Barcelona, ci victoria asupra propriilor bariere. Sigur că Ienei nu a fost un sfînt, cum încearcă unii să-l picteze acum. Pe acele vremuri se trăia într-un soi de infern și, pe acolo, după cum știm, nu circulă heruvimi. Dar era deasupra multor micimi ale timpului și pentru că avea o construcție artistocratică și, încă o dată, siguranța că poate lucra liniștit. El le-a administrat steliștilor pilula zeilor arătînd-le că pe teren înfruntă oameni obișnuiți. Căci da, la acea vreme apuseseră Cruyff, Gerd Müller, Beckenbauer, la Napoli Maradona jongla și înota în prafuri, pe Platini îl scoseseră catalanii cu tot cu Juventus din cursă, iar pe Van Basten, Rijkaard și Gullit nu îi făcuse încă supersonici Sacchi, după cum avea să se vadă în finala din ’89. Cel mai mare omagiu al lucrării lui i l-a făcut Lăcătuș înaintea loviturilor de departajare din meciul meciurilor cu Barcelona. L-a întrebat pe Balint dacă bate cu el și apoi s-a dus la Ienei și i-a spus: „Bagă-ne pe noi să executăm, nea Imi, și te facem mare!”. Și așa a fost. Cei doi au fost singurii care au marcat. Curajul nebun al celor doi puști la acea vreme era fix ce predase profesorul din Oradea. E ceea ce ne lasă și nouă moștenire, la moartea lui: avem o singură viață, să nu o irosim în spaime și detalii.
