Cît am crescut, obișnuiam să-mi notez locuri, străzi și adrese din București pe care le găseam în cărțile citite, cu gîndul de a le căuta cînd voi face un drum în Capitală. Aveam să ajung aici abia după teminarea facultății, încercînd să mă ghidez într-o lume cu totul nouă – unde meseria îmi impunea să găsesc zilnic destinații diferite – cu ajutorul unei hărți de hîrtie, pe care conturam traseele cu creionul, ca să poată fi șterse ulterior. N-am reușit să găsesc niciodată casa de pe strada Antim, din Enigma Otiliei, romanul lui G. Călinescu, deși în imaginația mea era reală. Dar nici n-am pierdut obiceiul de a împleti ficțiunea cu adevărul în a-mi creiona scenarii cu clădiri vechi și oamenii care le-au locuit.
Cînd Cristina Foarfă, pe care o știam din paginile revistei Dilema (pe atunci Dilema veche), unde semna rubrica Bolero de travel, mi-a spus despre planul ONG-ului Tech and Tonic de a concepe o „hartă literară” a Bucureștiului, care să aibă marcate locurile din literatura română clasică și contemporană care există în realitate, am simțit că, în sfîrșit, plăcerea mea de a citi se va lua de braț cu aceea de a descoperi locuri cu poveste și se vor plimba împreună pe străduțe. La fel a considerat multă lume, pentru că Harta literară a fost primită cu entuziasm, iar la tururile ghidate prin București locurile se ocupă cît ai citi o pagină de carte. Proiectul care conectează literatura cu orașul prin tehnologie a pornit din dorința de a aduce cărțile și cititul mai aproape de oameni, legîndu-le de experiențele urbane. Bucureștiul are deja marcate online sute de locuri și de conexiuni cu literatura română, planul fiind ca Harta literară să se extindă cu referințe, adrese și trasee noi, atît în Capitală, cît și în alte orașe.
Primul tur din seria Harta Bucureștiului Literar, organizat în luna septembrie, a fost ghidat de antropologul Gruia Bădescu și a explorat un București eclectic, care împletește trecutul cu prezentul și continuă să-și construiască o identitate – un București proiectat de arhitecți, dar reinventat de scriitori. Al doilea tur a fost al „Bucureștiului optzecist”, iar scriitorul Florin Iaru a vorbit despre generația ’80 și importanța Cenaclului de Luni, despre locurile unde autorii se întîlneau, scriau și își citeau operele.
Sîmbăta trecută, am pornit pe urmele lui Mircea Eliade, alături de prozatoarea și criticul literar Andreea Răsuceanu, cea mai pricepută povestitoare a „geografiei literare” a Bucureștiului, oraș care, în cărțile pe care le semnează, este mai mult decît un decor – devine personaj. Preocuparea Andreei Răsuceanu pentru istoria străzii Mîntuleasa a început odată cu teza de doctorat și, de atunci, a continuat cercetarea, a adunat date și informații despre această stradă, din arhive și din discuții cu cei care locuiesc încă aici și care au fost o sursă de detalii nebănuite. După cum am aflat, pe strada Mîntuleasa există, în prezent, 22 de clădiri cu valoare istorică, multe dintre ele de patrimoniu, iar menționarea mahalalei Mîntuleasa (mahalalele, de regulă, luau numele celui mai avut om din zonă) apare încă din 1707. Cele două Mîntulese (Editura Vremea, 2009), carte care extinde cercetarea doctorală a Andreei Răsuceanu, dar și volumele care i-au urmat sînt dovezi bine șlefuite ale felului în care literatura crește din geografia locului. Adevărata istorie a străzii Mîntuleasa se suprapune cu varianta ficțională din nuvela fantastică a lui Mircea Eliade, numită chiar Pe strada Mîntuleasa. La turul ghidat, Andreea Răsuceanu ne-a mărturisit că în O formă de viață necunoscută (Editura Humanitas, 2018) a intenționat să-i ofere un final poveștii Stancăi Mîntuleasa – văduva negustorului Manta din secolul al XVIII-lea, cea care a încercat să se ridice deasupra nedreptății vremurilor, devenind, într-un fel, reprezentanta unei anumite categorii sociale feminine. Împreună cu cumnata ei, Maria, au ctitorit, după moartea soțului, Biserica Mîntuleasa, a cărei temelie fusese pusă în 1732 de jupînul Manta și de Stanca.
Pictura murală a pridvorului bisericii are cîteva particularități: o „horă a domnițelor”, îmbrăcate în rochii din mătase vărgată, cu accesorii reprezentate detaliat și părul aranjat atent (Andreea Răsuceanu ne-a spus că mai putem găsi domnițe similare la bisericile Kretzulescu și Colțea); o frescă a animalelor reale și imaginare (am reușit să localizăm inorogul pe o boltă); o reprezentare a păcatelor, inclusiv a aceluia de „a asculta pe sub ferestrele altora”, adică a bîrfitorilor, clevetirea neapărînd, de obicei, între fărădelegile imortalizate pe fresce. Toate acestea ne-au făcut să ne-o aducem mai aproape, în imaginație, pe Stanca Mîntuleasa, de care se leagă și expresia „a rupe din gardul Mîntulesei”, adică „a lua de unde nu este nimic”, ea fiind cea care încerca să-și protejeze cumva statutul și averea moștenită, înconjurînd-și domeniul cu un gard, împotriva celor care îi tulburau liniștea. Trecătorii smulgeau cîte o nuia pentru a se apăra de cîinii din zonă, pînă au reușit să distrugă tot gardul.
Am ajuns, în traseul nostru, la locul unde exista vechea școală primară de pe strada Mîntuleasa, prezentă și ea în nuvelă, la care Eliade însuși a fost elev, pînă în 1917. Școala a fost demolată ilegal în 2002, fără aviz de la Ministerul Culturii, împreună cu alte clădiri de pe stradă, iar zona se află într-un continuu șantier. Pivnițele de care fusese fascinat Eliade încă din copilărie apar în Pe strada Mîntuleasa ca portaluri de trecere spre un alt tărîm, spre o lume fantastică. Andreea Răsuceanu ne-a povestit că multe case din zonă și din întreg centrul vechi al Bucureștiului aveau la subsol pivnițe uriașe, transformate în cîrciumi acolo unde se făcea vin.
Multe dintre locurile și clădirile care apar în scrierile lui Eliade sînt ficțiune, autorul vizitînd Bucureștiul ultima dată în 1942 și afirmînd că orașul pe care l-a evocat în Pe strada Mîntuleasa, deși mitic, este pentru el mai real decît cel pe care l-a cunoscut, cu geografia lui concretă. Era de părere că avem un atlas al nostru interior, o hartă a unui București subiectiv, cu plusurile și minusurile lui, un oraș diferit pentru fiecare, care ne influențează parcursul și asupra căruia ne punem și noi amprenta. Am mai aflat de la Andreea Răsuceanu că, în viziunea lui Eliade, pentru fiecare dintre noi există o geografie sacră, care începe cu copilăria, și o inimă a orașului – în cazul scriitorului, aceasta era reprezentată de zona străzilor Mîntuleasa, Popa Soare, Pache Protopopescu, pînă la Obor.
Harta literară își continuă seria evenimentelor cu Povești de București, un atelier de scriere creativă pentru copii condus de Ana Maria Sandu (pe 23 noiembrie, la Muzeul Hărților și Cărții Vechi) și cu un tur literar al Bucureștiului poetic, despre care puteți afla amănunte urmărind Harta literară pe site și pe rețelele sociale.
Credit foto: A. Docea
