Fotbalul și istoria se întîlnesc adesea pe teren comun. Își dau pase excelente uneori, consemnează în arhive victorii și înfrîngeri meritate sau mai puțin juste, pun în valoare ce-i mai bun – ori viceversa – dintre caracteristicile umane, oferă neîncetat o prețioasa lecție: că o secundă poate fi decisivă, fie ea și ultima secundă din joc. Mai ales ultima.
Desigur, jocul se desfășoară în sincron cu vremurile politice. „Vă facem cunoscut că fiul dv. Gheorghe prezent în tabăra națională de la Simeria din perioada iulie-august 1978 este în evidența noastră ca element de perspectivă pentru fotbalul românesc”, scria secretarul Federației Române de Fotbal, Daniel Lăzărescu, în scrisoarea adresată „Tov. Hagi Iancu”, tatăl lui Gheorghe Hagi, datată 7 ianuarie 1979. În 1978, Gheorghe Hagi fusese legitimat pentru prima oară, devenind fotbalist cu acte în regulă, la Farul. În timp ce limbajul specific redat mai sus rămîne astăzi mai degrabă pe un teren al umorului, acel „element de perspectivă pentru fotbalul românesc” s-a transformat în element definitoriu al fotbalului românesc. Și într-unul dintre cei mai iubiți fotbaliști din istoria țării.
Hagi mărturisește însă, în cartea sa autobiografică, generoasă cu istoria prin documentele de arhivă pe care le cuprinde, că într-un moment-cheie, noiembrie 1989, a simțit din plin o presiune în plus, pe lîngă ansamblul de presiuni comune sportivilor – și anume, presiunea conducerii statului. Miza era calificarea la Cupa Mondială 1990. Echipa națională a României (a Republicii Socialiste România, pentru conformitate) pierduse la Copenhaga în primul meci cu danezii și avea nevoie de o victorie în fața lor în partida ce avea să se joace la București. RSR nu mai participase la Cupa Mondială din 1970, ratînd la limită ultimele patru turnee finale. Pe cel din 1986 după un meci cu Irlanda de Nord pe care românii îl dominaseră net, dar pe care l-au pierdut. Că (și) așa e-n fotbal, și-n istorie. Drept urmare, fotbaliștii ce urmau să intre pe teren pe 15 noiembrie 1989 pentru calificarea din 1990 au fost avertizați de autoritățile regimului că se ia în discuție chiar desființarea celor două echipe care furnizau cei mai mulți jucători pentru Națională, Steaua și Dinamo, dacă ratează calificările. Nu au ratat. Istoria și-a jucat și ea (bine) cartea, comunismul a primit cartonașul roșu, România a trecut și de grupele turneului, iar apoi a părăsit competiția în iunie 1990.
Jocul a continuat liber.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
