fragment în avanpremieră din romanul aflat în curs de apariție, în traducerea Iuliei Gorzo, în Colecția „Biblioteca Polirom” a Editurii Polirom.
Ea încercase la un moment dat să ia lampa, dar nu se putea mișca. L‑a strigat încet în liniștea din jur, dar n‑a primit răspuns. Ușa era deschisă și după un timp el a apărut în prag, cu toporul în mînă, profilîndu‑se ca un asasin în strălucirea lîncedă a lunii. S‑a dus la masă, a luat lampa și a aprins‑o, iar încăperea s‑a conturat din întuneric. S‑a întors și a văzut că ea îl privea, palidă și răvășită, cu niște ochi de păpușă de porțelan pictat.
Culla ? a zis ea.
Roagă‑te să fiu io.
Unde‑ai fost ?
Afară.
Copilu’ unde‑i ?
A urmat o tăcere lungă. El nu lăsase jos lampa. Ținea într‑o mînă sticla pătată și ea îi auzea respirația în liniștea din cameră. Flacăra care tremura între ei, expusă, îi atrăgea privirea.
A murit, a zis el.
Nu l‑a găsit acolo nici dimineață cînd s‑a trezit. În cămin ardea un foc mic și a stat și s‑a uitat la flăcări. El s‑a întors după o vreme cu niște lemne, dar fără să vorbească. A luat polonicul din găleata cu apă și i l‑a dat ei, ajutînd‑o cu o mînă, ea întinzînd gîtul să bea, cu buzele acoperite de o pastă albă care s‑a lipit de marginea polonicului.
Mai vreau, a zis ea.
El i‑a dat. Cînd a terminat de băut, s‑a lăsat pe spate și s‑a uitat iar la foc.
Cum te simți în dimineața asta? a întrebat‑o el.
Nu știu. Nu prea simt nimica.
Bănui c‑ai să mai suferi o vreme.
Mă ia cu fierbințeală.
Ți‑e foame ?
Foame nu prea mi‑e.
Vrei ouă ? Cre’ c‑avem un ou. Dac‑avem, vreau, a zis ea.
Mai era un ou. El a pus untură în tigaie cu o lingură, a prăjit oul pe foc și i l‑a adus, cu o bucată de turtă de mălai. Azi tre’ să mă duc la prăvălie, a zis el.
Și io ar trebui să mă duc pînă undeva, da’ nu‑s în stare.
Mînca foarte încet, cu ochii în farfurie.
Da, a zis el. Bine. Mă duc după tîrguieli.
Ea sîngera iar. El a înmuiat o cîrpă curată în apă și i‑a dat‑o.
Îți trebe ceva ? a zis el.
Nu. Nu‑mi trebe nimica.
El a luat din bufet o batistă înnodată și a desfăcut‑o, a întins‑o și a desfășurat un mic sul de bancnote. Le‑a numărat, a luat o bancnotă și ceva mărunțiș și le‑a băgat în buzunarul salopetei. Pe urmă a legat banii rămași la loc în batistă și a pus batista înapoi în bufet.
Am plecat, a zis el.
Bine.
El s‑a oprit la ușă și a privit‑o. Ea a întors încet capul în altă parte.
A plecat pe la jumătatea dimineții și a făcut ceva mai mult de o oră pînă la prăvălia de la răscruce, cu soarele încălzindu‑i spinarea și piatra poroasă de pe drum pălind deja și prefăcîndu‑se iar în praf. Un tăun se ținea în ceafa lui de parcă l‑ar fi tras după el cu o sfoară.
A găsit prăvălia închisă. A tras de ușă și s‑a uitat înăuntru. De sus, de la o fereastră, o voce a strigat la el: Noi ăștia încă mai sîntem creștini. Va trebui să te‑ntorci într‑o zi de lucru. Și a plecat. Pe la amiază a ajuns înapoi la baracă, s‑a așezat pe o buturugă în poiană și a început s‑o cioplească de zor cu cuțitul. Cînd a intrat, a găsit‑o dormind în patul ei împuțit. S‑a așezat în fața căminului, privind cenușa care se ridica și se rotea ușor în lumina rece care se strecura pînă acolo. Ea se zvîrcolea tare în somn, gemînd. A stat și s‑a uitat la ea. Cînd n‑a mai răbdat s‑a dus iar afară și s‑a plimbat pe drum. Nu se putea hotărî ce să facă. S‑a așezat pe o piatră la marginea drumului, a luat un băț uscat și a început să deseneze simboluri bizare în praf.
Seara au cinat cu resturile rîncede de turtă de mălai care stăteau în dulap uscate și încovrigate și începuseră să se acopere cu un puf fin de mucegai ca o pulbere de jad. Nici nu l‑a întrebat de prăvălie. Cînd ea a adormit la loc el și‑a luat înapoi plapuma de pe pat și a întins‑o pe podea. S‑a descălțat și s‑a întins și s‑a învelit cu plapuma și s‑a uitat la umbrele pe care le aruncau grinzile și bîrnele pe sub acoperiș. Lampa a pîlpîit și s‑a stins. Stătea cu ochii închiși. Înainte să adoarmă a văzut iar fața uimită de nou‑născut, copacii din mlaștină ca un alcov întunecat deasupra trupului palid și gol și sîngele negru prelingîndu‑se din buric. S‑a trezit devreme, cu scîndurile tari ale podelei lipite de șira spinării. O lumină fumurie se strecura pe singura ferestruică. S‑a ridicat și a împăturit plapuma, a pus‑o la loc la piciorul patului, și‑a luat pantofii și s‑a încălțat, cu ochii la ea, apoi s‑a aplecat peste chipul ei supt ca să‑i audă respirația. A luat apă din găleată și a băut‑o rezemat de tocul ușii deschise spre ziua cea nouă. A vărsat restul de apă din polonic și s‑a întins, cu o mînă pe șale.
Înainte să se lumineze de‑a binelea s‑a dus iar la pîrîu, cu găleata goală lovindu‑i‑se de coapsă și frecîndu‑se de mărăcinișul de pe marginea drumului cu un scîrțîit metalic, și acolo a îngenuncheat și s‑a uitat la apa rece și nisipoasă năvălind peste marginea găleții, a umplut găleata și a lăsat‑o pe mal și s‑a stropit cu apă pe încheieturi și antebrațe, a luat doi pumni de apă și și‑a umezit fruntea, aplecîndu‑și gura spre acea liniște meniscală, spre ochii mari și oblici din apă care‑l priveau în ochi.
A pus găleata pe masă și a luat polonicul ușor ca un fulg și l‑a lăsat să plutească la suprafață. Ea îl privea.
Tare‑aș bea și io niște apă de‑asta proaspătă de izvor, a zis ea.
El i‑a adus apă și s‑a uitat la ea cum bea.
Mai vrei ? a întrebat‑o.
Ea a ridicat polonicul gol. Da, dacă mai e, a zis ea.
E o găleată întreagă dacă vrei.
Ea stătea cu mîinile împreunate între piept și pîntec și aștepta să‑i aducă iar polonicul. Lumina de pe fereastră desena pe așternut o pată sărăcăcioasă.
Dacă geamu’ ăla vai de el ar fi spălat, pun pariu c‑am vedea afară oriîncotro.
Ce ciudat că nici n‑ai băgat de seamă cînd erai zdravănă și pe picioarele tale.
Atuncea puteam să ies și eu pe‑afară, a zis ea. În loc să zac aicea și să mă uit pe geam.
El i‑a luat polonicul gol și a traversat camera.
Io nu m‑apuc să spăl geamuri, a zis el.
Ei.
Ei ce ?
Nimica. Am zis și io așa.
Așa să fie.
De dimineață mi s‑a părut că‑l aud iar pe moș coropcaru’ ăla, a zis ea. Se‑nvîrtea p‑aicea.
El căuta ceva în dulap, dar s‑a oprit și a închis ușile și s‑a uitat la ea. Ea privea absentă spre pini. Moș coropcaru’ ăla e dus de mult, a zis el.
Ea l‑a privit. Mă întrebam și io așa. Am auzit o hărmălaie de ziceai că el e.
Păi n‑a fost.
Ea s‑a uitat la el. Unde te duci? l‑a întrebat.
La prăvălie.
Crezi c‑or mai avea bomboane d‑alea negre?
O să văd, a zis el.
Bine.
Să nu primești niciun străin în lipsa mea.
E a oftat adînc. Nu‑i suflet pe lumea asta să nu‑mi fie mie străin, a zis.
Ea ținea socoteala zilelor. După o săptămînă s‑a dat jos din pat și s‑a plimbat pînă la piciorul patului și înapoi. A doua zi nu s‑a putut scula deloc. Dar pînă să se împlinească săptămîna, de fiecare dată cînd el pleca, făcea cîțiva pași prin casă.
Într‑o seară cînd s‑a întors a găsit‑o pe scaun, cuminte și cu un zîmbet pe jumătate schițat, subțire și emaciată pe sub cămașa de noapte zdrențuită de parcă dintr‑odată s‑ar fi împovărat de ani, cu ochii imenși și negri de fierbințeală. A intrat încet în casă și a închis ușa. Așa deci. Ai înviat ? a zis el.
Sînt mai bine ca ’nainte.
Te‑ai jigărit de tot, nu crezi ?
Tot m‑am mai întremat, Doamne iartă‑mă, a zis ea. Eram așa prăpădită... ajunsesem o umbră.
El s‑a așezat pe pat. Cînd s‑a uitat din nou la ea în lumina care cădea pieziș, a văzut două pete de lapte ca două lacrimi întunecate pe pînza subțire. A întors capul. Stătea cu mîinile pe coapse, cu palmele în sus, și se uita la pete de parc‑ar fi fost cumva inexplicabile.
După cîteva zile a început să iasă prin curte ca să stea la soare, așa spunea. El o privea cum merge cu pași mărunți și tîrșîiți, de parc‑ar fi ținut un ou între genunchi. Înzdrăvenește‑te, femeie, i‑a zis. Stătea picior peste picior la umbra casei, cu pușca de vînătoare demontată, și bătea în nuca tocită cu o bucată dintr‑un arc de căruță.
Vezi că strici pușca lu’ taica, a zis ea.
Nu‑i pușca lu’ taica, a zis el, fără să ridice ochii.
Ea îl privea. N‑ai cartușe, a zis.
El ținea platina armei între genunchi și a armat cocoșul. Ia mai alunecă tu acuma dacă poți, lua‑te‑ar naiba, a zis el.
Ce ? a zis ea.
Vorbeam cu pușca.
Culla, a zis ea.
Ce ?
Nimic.
Dar două zile mai tîrziu l‑a oprit cînd a intrat pe ușă cu găleata îngălbenită și ciobită în care aducea apă, postîndu‑se aproape în prag și țintuindu‑l cu o mînă. El s‑a oprit să se rezeme de tocul ușii și s‑a uitat în jos la ea. Ei, ce e ? a zis el.
Culla...
A trecut pe lîngă ea și a lăsat găleata pe masă. Ea îl privea cu niște ochi imenși, cu mîna la gură. El a cufundat polonicul în găleată și a băut. S‑a șters la gură și s‑a uitat la ea.
Culla...
Ce‑i, fir‑ar să fie.
Voiam doar să‑ntreb unde‑i.
El a tresărit și şi‑a mijit ochii. Cum adică ?
Ea își frămînta mîinile, agitată. Vreau numa’ să știu unde l‑ai pus...
În pămînt.
Păi mă gîndeam așa că poate‑mi arăți și mie unde‑i, ca să‑l văd... și poate să‑i duc niște flori ceva...
Flori, a zis el. Nici măcar n‑are nume.
Ea își frîngea iarăși mîinile și el s‑a desprins de masa de care se rezemase și a trecut pe lîngă ea.
Culla...
El s‑a oprit la ușă și a privit‑o. Ea nici măcar nu ridicase ochii.
Putem să‑i dăm noi nume, a zis ea.
E mort, a zis el. Nu dai nume la mortăciuni.
Ea s‑a întors încet. N‑are ce strica.
Naiba să te ia, a zis el. N‑ai decît să‑i duci flori. O să‑ți arăt.
A traversat luminișul în lumina vîntoasă a soarelui, fără să‑i pese că ea venea șontîcăind în urma lui, și s‑a oprit la marginea pădurii unde începea cărarea pînă cînd l‑a prins din urmă, dar nici măcar nu s‑a întors să vadă silueta de copil care abia înainta spre el ca o marionetă schiloadă. I‑a arătat pe unde s‑o ia. Către pod, a zis el. Dup‑aia la dreapta. E un luminiș acolo, un pîlc de păducei negri. O să vezi.
Ea mergea veselă, îmbujorată, tîrîndu‑și picioarele prin pădure și culegînd florile de cîmp sfioase care creșteau pe pămîntul bălțat de soare, pe jumătate ascunse sub un văl de frunze vechi, lucind într‑o mică furie de culori sub cerul tern de martie. Ținînd strîns buchetul la piept cu amîndouă mîinile, a ajuns într‑un tîrziu în luminiș, un petic de iarbă, soare, ciripit de păsări, și s‑a apropiat cuviincioasă, inocentă și calmă de o bucată de pămînt negru răscolit.
O umbră de neîncredere trebuie s‑o fi îndemnat să vadă și să cugete. În acea limbă de pămînt eviscerată și presărată cu resturi vegetale, cu rădăcini albe ca niște limacși expuse luminii catastrofale, ar fi încăput cu siguranță un om în toată firea. S‑a aplecat încet, chinuit și a lăsat jos florile. A stat o vreme în genunchi, apoi s‑a aplecat în față și a pus o palmă pe pămîntul răcoros. Pe urmă s‑a apucat să sape în țărînă cu mîinile.
