Peisajul filozofic francez de după 1950 a fost strivitor dominat de narațiunea materialismului dialectic și istoric: un bogat „pluralism” în cadrul adeziunii dogmatice a celor mai mulți dintre intelectuali la marxismul clasic sau la cel stalinist (cu care erau servil contemporani). Intelighenția aceasta anarhist-revoluționară, dezvrăjită și (adesea) finanțată de PCUS, a colonizat atît universitatea, cît și presa, reușind să facă din leninismul sau troțkismul ei nu doar o formă sofisticată de nihilism, ci și o sursă de narcisism de clasă: cine, dacă nu intelectualul, putea cunoaște, anticipa și chiar întruchipa mersul ineluctabil al omenirii spre societatea perfectă? Și cine reușea mai abil să escamoteze realitatea decît un Jean-Paul Sartre, cocoțat pe vreo pubelă devenită tribună proletară?
Raymond Aron, patriarhul gîndirii politice liberale, pe urma burghezului său inspirator Léon Brunschvicg și a magistrului său Max Weber, a luptat aproape solitar cu această pletoră de idei confuze, pretins complexe și profetice, din care avea să iasă atît cutremurul studențesc din mai 1968 (și depășirea „socialistă” a gaullismului), cît și dictatura hedonist dizolvantă a „Teoriei franceze” exportate în SUA. Denunțînd marxismul ca pe „opium al intelectualilor”, Aron a respins politica soteriologică și toate formele utopiei, înțelegînd că libertatea trebuie protejată atît de nazism, cît și de bolșevism.
În zilele noastre, ideile nu mai ocupă prim-planul actualității și nici istoria lor nu mai pare capabilă să explice (în locul forțelor de producție și al luptei de clasă) mersul lucrurilor. De fapt, tot ideile mișcă lumea și pregătesc viitorul, chiar dacă profilul și dinamica lor conceptuală s-au estompat sub vacarmul social media. Am realizat asta citind cele 13 prelegeri ținute de Aron în primăvara lui 1973 la Colegiul Franței, pe care editura Calmann-Lévy le-a publicat în premieră (2026) sub titlul Teoria acțiunii politice, între violență și dreptate. Mai mult ca oricînd, orice text datorat lui Raymond Aron primește o valoare propedeutică și... terapeutică (întrucît democrațiile sînt iarăși zguduite de ciocnirea extremismelor mutual alimentate).
Prefața editorului Benjamin Brice lămurește contextul în care marele gînditor a ținut cele 13 prelegeri (arătînd că ele nu reprezintă o schiță a viitorului volum aronian despre teoreticianul prusac Clausewitz, ci o serie de explorări vii, autonome, în natura acțiunii politice). Găsim în sumar noțiuni precum „acțiunea războinică” și „acțiunea ”politică”, socotite în antiteză, nu în continuitate clausewitziană sau foucaldiană), „război popular” și „război revoluționar”, relația diplomație-morală, moralitatea scopului și cea a mijloacelor, violență & revoluție, strategie militară & strategie revoluționară, precum și studii de caz dedicate lui V.I. Lenin și Mao. Aron ne familiarizează („praxeologic”) cu vocabularul tehnico-filozofic din spatele oricărei analize politice „structurale”, recurgînd mereu la pildele istoriei (de la războaiele limitate din secolul al XVIII-lea pînă la războiul terorist revoluționar și războiul mondial industrializat). Expunerile și exemplele folosite de autor oglindesc tensiunea dintre forță și legitimitate, dintre monopolul violenței și exportul ei, demonstrînd că simțul moral însoțește natura umană nu pentru a confirma o antropologie optimistă, cît pentru a manifesta autolimitarea salvatoare a momentelor de distrugere oarbă.
Aron nu a fost un conservator creștin, ci un apărător iluminist al libertății umane, dar el a reușit să contribuie la renașterea creștin-democrată a Europei occidentale postbelice (și la reconcilierea franco-germană) tocmai pentru că refuza partizanatul ideologic, fanatismul și cinismul machiavelic aplicat relațiilor internaționale. Ce-i drept, cariera lui de „spectator angajat” s-a desfășurat în secolul XX și a rămas cumva prizoniera lui, însă asta nu-l face pe Aron „demodat”, îngropat într-o nișă din panteonul rece al corifeilor gîndirii liberale și cam atît. Întrucît libertatea nu e dată și nici definitivă, dat fiind că e mereu periclitată de maniacii egalitariști ai justiției sociale și de bonzii distopiilor tehnologice, „lecțiile” lui Aron (pe care le sper traduse și în limba română) se dovedesc oportune și incitante chiar și după peste patru decenii, bunăoară în Franța unde Marine Le Pen ar putea ajunge în curînd la Palatul Élysée...
.jpg)
