Oricît m-aş feri, tot aud zilnic, de la TV, reclame medicale elevate. De pildă, o doamnă, care zice că lucrează în domeniu, declară competent: „Aunci cînd m-am confruntat cu sensibilitatea dentară, am ştiut cum să acţionez...”. Sau alt anunţ: „Cînd te confrunţi cu ciuperca unghiei...” (de la picior), după care se prezintă remediul, adică reclama. Docil, „rezumatul generat de AI” preia expresia: „Te confrunți cu ciuperca unghiei atunci cînd...”. Publicul-ţintă nu e aşadar cel supărat de o afecţiune; nu e un „pacient”, ci un combatant, un spirit întreprinzător, ofensiv, unul care îşi pune „fruntea” împotriva durerii de dinţi sau a „ciupercii unghiei”. Astea „confruntări”!
Cum să numim atunci îngrijorări mai aspre, de pildă cele stîrnite de zgribulirea democraţiilor occidentale, de agresiunea dictaturilor şi de războaiele care ne înconjoară? Cu ce termen să ne referim la ororile îndurate de ucraineni, la ostaticii evrei ai Hamas, la soarta palestinienilor, la opresiunea exercitată de regimurile totalitare? Ce cuvînt pentru felul cum faci faţă crizelor personale, marilor rupturi din viaţa fiecăruia?
E kitsch să înalţi la rangul unor încercări de seamă simple neplăceri, pentru care să livrezi un discurs securizant, vindecător.
Cum tratează religiile suferinţa? Ele nu îşi permit şmecheriile reclamei. Iau în serios temerile, fragilitatea, pătimirile omului. Nu îi oferă soluţii la îndemînă. Îl însoţesc pe drumul neliniştilor lui, îl ajută să se întrebe dacă durerea lui poate avea vreun rost. S-a spus adesea că religia e „consolatoare”, că dă soluţii garantate care să aline angoasele şi zbaterile omului. Totuşi, voci ale credinţei recunosc că suferinţa rămîne o rană fără explicaţie mulţumitoare, o temă de care trebuie să te apropii cu sfială. În preajma morţii, cardinalul Veuillot, arhiepiscop al Parisului, spunea: „Știm să facem discursuri frumoase despre suferinţă. Eu însumi am vorbit cu căldură pentru a o asista. Spuneţi preoţilor să nu mai spună nimic: nu ştim ce este suferinţa; am plîns din pricina acestei ignoranţe” (La Croix, 17.03.2021).
Religiile nu pot evita totuşi să se preocupe de tema suferinţei, îi dau ocol, se întreabă asupra ei. Cercetarea lor deschide orizontul către transcendent, pune suferinţa şi nenorocirea în raza dialogului între divin şi uman. Spaţiul întrebării se lărgeşte pînă la zenit, întrebarea e lansată ambilor interlocutori. Nu vindecări imediate caută religiile, ci un sens al suferinţei care să treacă dincolo de limitările umanului, să străbată către Ultim, să contribuie la întîlnirea celor doi. Simone Weil, în a cărei filosofie nenorocirea e o temă centrală, spunea: „Extraordinara măreţie a creştinismului [ca şi a celorlalte religii, aş adăuga eu] vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei”. Potrivit acestei notaţii, religiile nu sînt grăbit „consolatoare”, sînt, dimpotrivă, foarte exigente. Asistenţa divină şi compasiunea semenilor sînt mereu invocate ca sprijin al celui îndurerat, dar ele nu tocesc ascuţişul întrebării despre sensul suferinţei, despre „utilizarea ei supranaturală”. Iată cîteva dintre direcţiile, foarte rapid schiţate, ale reflecţiei religioase privind suferinţa.
Concepţia retributivă socoteşte că suferinţa se datorează unor carenţe, patimi, păcate ale individului. Ele fisurează fiinţa şi produc maladii ale trupului şi sufletului, slăbiciune, durere, năpaste. În secolul al II-lea, Sf. Irineu, Contra ereziilor, V, 15, 2: „Bolile năvălesc asupra omului din pricina păcatului neascultării”. E o temă care străbate veacurile în discursurile ecleziale despre păcat, pe de o parte, despre căinţă, reîntoarcere spre Dumnezeu, pe de altă parte. Volumele lui Jean Delumeau Păcatul şi frica adună un vast material privitor la culpabilitate, în viziune creştină premodernă, şi la procedeele spirituale de redresare. Totuşi, nici un gînditor religios nu susţine că nenorocirea vine doar asupra celui culpabil, ocolindu-l pe cel cu bună purtare. Dimpotrivă, uimirea în faţa necazurilor care îi lovesc pe cei buni ori dornici de îmbunătăţire nu conteneşte. Individul aflat în nenorocire e tratat cu respect şi compasiune, e asistat spiritual şi material.
De altfel, poemul biblic Iov face o critică apăsată concepţiei retributive despre suferinţă. În faţa prietenilor săi care nu obosesc să-i servească această lecţie veche, Iov – cel nevinovat – rezistă, se revoltă, cere cu vehemenţă un sens al suferinţei sale de la Dumnezeu însuşi. Şi îl primeşte în finalul poemului: Interlocutorul atît de invocat îşi revarsă asupra lui Iov Tăcerea misterioasă şi vuietul ei, infinit plin de sensuri. Poemul lui Iov face prezent în spaţiul monoteismului o altă linie de interpretare a suferinţei, cea pe care tragicii greci o cunoşteau şi ei.
„A suferi spre a înţelege”. Eschil, în Agamemnon, pune corul să îl cinstească în aceste cuvinte pe Zeus: „El a deschis oamenilor căile chibzuinţei dîndu-le drept lege: a suferi spre a înţelege”. Pathein – mathein. În Iov (36, 15) se spune la fel: „Celui nenorocit... prin suferinţă Dumnezeu îi dă învăţătură”. Nenorocirea îl izbeşte pe om de limitele condiţiei sale. Dar aducîndu-l acolo, îi poate deschide orizontul transcendenţei. A suferi, pathein, nu înseamnă numai „pătimire” în sens de chin. Înseamnă şi „întipărire”: a primi în fiinţa ta amprenta unui sens de dincolo de mărginirile tale, a avea o întîlnire directă, modelatoare cu Cel preaîndepărtat. Ysabel de Andia, cercetătoare a gîndirii lui Dionisie Areopagitul, citează un pasaj în care Dionisie vorbeşte despre un părinte spiritual (Despre numele divine, 2, 9): „Nu numai că acela cunoştea lucrurile divine, ci le pătimea”. Era amprentat de ele, modelat de ele, li se asimila. Cunoaşterea divinului nu mai înseamnă, aici, doar exerciţiu al facultăţilor specializat cognitive. Înseamnă înţelegere cu toată fiinţa, înţelegere trăită, experienţă spirituală. Pathein – mathein reformulează fiinţa în contact cu Cel care îşi activează înăuntrul ei modelul, pecetea. Ca „suferinţă – experienţă spirituală” ar fi de înţeles, poate, îndemnul lui Iisus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine..., să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Matei, 16, 24). E un drum la care participă fiinţa întreagă, cu facultăţile ei puse într-o comună vibraţie. E ceea ce amintea Nikolai Berdiaev cînd vorbea despre cunoaşterea spirituală ca implicînd nu doar intelectul, ci şi voinţa, imaginaţia, elanul dorinţei.
Dorinţa dă „îndrăgostiţilor de Dumnezeu” sensul ultim al suferinţei. Pentru ei, separarea de Dumnezeu, depărtarea de El e suferinţa esenţială – suferinţă catalizatoare, căci ascute elanul dorinţei, avîntul apropierii. În ei, suferinţa şi bucuria coexistă ca două aripi ale aceleiaşi mişcări.
*
Pandemia COVID, agresiunea regimului Putin în Ucraina, conflictele din Orientul Apropiat, incendiul de la Colectiv ne pun în faţă dureri amuţitoare, dislocări din rădăcinile vieţii. Suferinţa ne înconjoară, poate mai evident ca altădată. E potrivit să ştim cum s-a „confruntat” credinţa cu suferinţa aspră.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
