A doua zi după Marșul Bucharest Pride 2025 de pe 7 iunie, asociația Frăția Ortodoxă și Gigi Becali au organizat o procesiune de curățare a Bucureștiului de contaminarea LGBTQ+. Participanții au urmat traseul paradei Pride într-un itinerar de curățare rituală, în care s-a stropit cu agheasmă și s-a ars tămîie. Acest tip de ritual de curățare nu este unic pentru București. Astfel de procesiuni pentru epurarea rituală a prezenței homosexualității în spațiul civic au fost ținute, în ultimii ani, și la Belgrad, Chișinău sau Odessa. Dincolo de implicațiile politice și sociale, această procesiune de curățare pe care George Becali o organizează deja de ani buni este interesantă din punct de vedere antropologic. În acest caz, se întîmplă ca tipul de contaminare pe care participanții au vrut să o curețe să fie homosexualitatea. Însă curățarea rituală, de multe ori cu agheasmă și tămîie, este o constantă a practicilor religioase și merită o abordare mai detaliată.
Termenul de „contaminare” este folosit aici în sensul definit de Mary Douglas în Purity and Danger. An Analysis of Concept of Pollution and Taboo, carte publicată în 1966, care rămîne o lucrare de referință pentru oricine e interesat de abordarea antropologică a fenomenului religios. În Purity and Danger, Mary Douglas definea conceptul de contaminare drept coruperea unei comunități considerate ortodoxe (în sensul larg al cuvîntului, de credințe și practici corecte) de către factori externi, considerați devianți, care corup puritatea comunitară. În acest sens, contaminarea poate fi produsă pur și simplu prin contactul cu alteritatea identitară, de credință, sexuală, culinară etc. Două exemple, ambele din contextul Ierusalimului, ilustrează clar cum purificarea rituală a fost (și este încă) parte intrinsecă a conviețuirii într-un spațiu în care identități diferite sînt nevoite să coexiste.
Catolici și ortodocși la Ierusalim
Oriunde identități concurente sînt nevoite să coexiste în același spațiu restrîns, cum este cazul diverselor comunități creștine care își împart Biserica Sfîntului Mormînt de la Ierusalim, apar diverse ritualuri de afirmare a identității, ba chiar de purificare a prezenței celuilalt. După cucerirea Ierusalimului de către cruciați pe 15 iulie 1099, clerul catolic a dobîndit întîietate în celebrarea liturghiei, ortodocșii pierzîndu-și primatul. Forțați să coexiste, ba chiar să celebreze pe aceleași altare, ortodocșii au căutat să își mențină și afirme identitatea prin diverse gesturi de separare, dar și prin adevărate ritualuri de purificare. Astfel, cronicarii latini ai vremii vorbesc despre un ritual de spălare a altarului pe care îl condamnă vehement. Jacques de Vitry (c. 1160/1170-1240), faimosul episcop de Acra, descria astfel acest ritual la care fusese martor: „Așadar, dat fiind că atît grecii, cît și sirienii îi consideră excomunicați pe toți latinii, ei spală (abluere) altarele pe care latinii au celebrat înainte de a celebra pe ele ei înșiși. Ei (grecii și sirienii) nu arată nici un respect față de sacramentele noastre și refuză să se ridice cînd preoții noștri iau Corpul lui Hristos la patul de suferință al credincioșilor”. Din spusele episcopului de Acra rezultă că ortodocșii curățau ritual prezența catolicilor, purificînd altarul după ce alți creștini îl folosiseră. Ritualul de curățare făcea parte din lipsa generală de considerație pe care o arătau față de sacramentele latinilor. Jacques de Vitry dă alt exemplu, cel al viaticum-ului, Euharistia purtată pe străzi pentru a fi distribuită unui bolnav aflat pe patul morții. Pentru catolici, lipsa de respect față de viaticum era considerată blasfemie și se pedepsea ca atare. Nu însă și în Outremer, unde conviețuirea cu ceilalți dăduse naștere la gesturi de toleranță forțată și la bizare ritualuri de purificare.
Creștini și musulmani pe Haram al-Sharif / Muntele Templului
1099 a însemnat și instalarea latinilor pe Haram al-Sharif (Nobilul Sanctuar) / Muntele Templului, esplanada pe care au fost construite templele lui Solomon și Irod, unde, după cucerirea arabă a Ierusalimului în 638, a fost ridicat un complex islamic, în jurul Domului Stîncii și al moscheii al-Aqsa. După ce cruciații au cucerit Ierusalimul, ansamblul de clădiri de pe Muntele Templului a fost încredințat unui ordin de călugări soldați, templierii, care și-au avut acolo cazarma și principala capelă pînă la căderea Regatului Latin al Ierusalimului în 1187, cînd Saladin a înfrînt armata cruciată la Hattin, în Galileea. Imediat după ce Ierusalimul s-a predat lui Saladin, sultanul a dispus purificarea rituală a Nobilului Sanctuar. În descrierea cronicarului al-Athir: „Saladin a ordonat purificarea moscheii al-Aqsa și a Domului Stîncii de toată murdăria și impuritățile templierilor. Toate icoanele, crucile și simbolurile creștine au fost înlăturate și moscheea a fost minuțios spălată. După aceea, s-a turnat apă de trandafiri pe pereții și pe podelele celor două clădiri, care ulterior au fost parfumate cu tămîie”. Așadar, prezența creștinilor a fost ritual curățată, iar spațiul și aerul purificate prin gesturi ceremoniale.
Contaminarea, în sensul discutat de Mary Douglas, rămîne una dintre fricile constante ale oricărei comunități preocupate de conservarea propriei identități. Evitarea contaminării duce, în cele mai multe cazuri, la evitarea alterității, a orice ar putea corupe sau polua simbolic spațiul central al acelei comunități. În acest sens, acel „celălalt” care contaminează poate fi sexualitatea diferită, o altă religiesau chiar, în cadrul aceleiași religii, o confesiune diferită. În acest context, contaminarea simbolică implică nevoia purificării rituale. Stropirea cu agheasmă sau curățarea rituală cu apă de trandafiri, tămîierea, curățarea fizică și simbolică a prezenței „celuilalt” sînt tot atîtea modalități de a consolida identitatea comunității și de a denunța pericolul contaminării. Cu alte cuvinte, purificarea rituală este, pentru omul religios, un mod de a pune ordine în lume.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
